Rezolutii implinite in 6 pasi

Cum Anul Nou se apropie cu pasi vertiginosi si cum deja ti-ai stabilit rezolutiile pe care ti le-ai propus pentru anul care vine, hai sa vedem care sunt cele mai bune modalitati de a face ca aceste dorinte sa devina realitate.

Superstitii de Anul Nou

Cu siguranta, n-ar trebui sa ne gandim prea mult pentru a da raspuns la intrebarea: "Care este cea mai asteptata noapte a anului?". Daca nu ai planuri de casatorie, nu poate fi vorba decat despre noaptea de Revelion, cand anii se incruciseaza pentru o secunda, marcand un nou inceput.

"Gloria este doar intamplare, esentialul este sa fii mereu demn de ea"

Am cunoscut-o in urma cu cinci ani si daca spun ca m-a impresionat, ar insemna sa minimalizez impactul pe care l-a avut asupra mea. Am inteles atunci adevarata semnificatie a termenului "pasiune". Pentru ca Noela Ionescu, medic primar Chirurgie plastica si Microchirurgie reconstructiva, face parte cu siguranta dintre cei alesi pentru aceasta profesie, pe care o iubeste din tot sufletul si careia ii dedica toata energia sa. Mi-a vorbit, cu ochi stralucitori, despre unele cazuri aparent pierdute, pacienti care erau adusi in miez de noapte in stare disperata, si carora le-a redat viata. Sau despre pacienti suferind de diverse malformatii congenitale, pe care i-a operat cateodata in mai multe etape, daruindu-le o infatisare asa cum ei nu mai sperasera sa aiba: normala. Eram uimita, nu-mi gaseam uneori cuvintele, dar ea suradea. "Dumnezeu a facut acest lucru, eu sunt doar un instrument", obisnuia sa-mi spuna. Cand a consimtit sa-mi acorde un interviu, intrebarile pe care as fi dorit sa i le adresez au inceput sa se inghesuie instantaneu. Mi-a vorbit despre activitatea sa, persoanele care i-au influentat parcursul profesional, sentimentele pe care le incearca, numeroasele hobby-uri, calatoriile efectuate, cartea publicata si cea in curs de redactare... Si am convingerea ca ar mai fi avut multe altele sa-mi povesteasca. Un destin profesional prefigurat din primii ani de viata "Inca din copilarie, am manifestat un interes pronuntat pentru natura si pentru formele vii. Tin minte casa bunicilor si faptul ca adeseori, in capcana de soareci, se mai prindea cate un soricel. Imi amintesc dorinta si nevoia mea de a afla ce se gaseste in interiorul soricelului. Disecam soricelul mort, asezat pe o placuta de lemn. Intr-o buna zi mama mea a descoperit ceea ce faceam si, ea fiind profesoara de biologie, a spus ca era una dintre cele mai frumoase disectii pe care le vazuse. Aveam noua ani pe atunci, imi lipseau cunostintele de anatomie, dar disectia structurilor, evidentierea viscerelor erau atat de relevante, incat mama ramasese uimita", povesteste Noela, zambind amintirilor de atunci. In orice caz, inceputul era facut. Pe langa acest interes, Noela manifesta o vadita inclinatie spre stiinte, iar faptul ca bunicul sau, care a crescut-o, era foarte bolnav si nu-l putea ajuta a influentat-o mult in alegerea profesiei. "Mi-am promis ca voi fi in masura sa-i ajut pe membrii familiei si pe cei apropiati". Destinul Noelei se prefigura, astfel, de la sine. A reusit la examenul de admitere din prima incercare, fapt considerat pe atunci o raritate - "Una dintre colegele mele reusise la cea de-a zecea incercare", isi aminteste ea. Alegerea chirurgiei plastice a facut parte tot din destin. In primul an de facultate, Noela a efectuat voluntariat la profesorul Stefan Luchian, la Spitalul Clinic de Urgenta din Iasi. "A fost o imensa onoare pentru mine. Acesta era un adevarat maestru al chirurgiei plastice si efectua inclusiv interventii estetice. Nu voi uita niciodata prima blefaroplastie la care am asistat, in calitate de student". Cum studentii si rezidentii care faceau practica in spital aveau posibilitatea sa asiste la inteventiile chirurgicale, Noela a avut, intre altele, ocazia de a participa la importante interventii de Microchirurgie. Restul, cum se spune, este mai mult sau mai putin istorie. Cativa ani mai tarziu, Noela si-a sustinut teza de doctorat, in care a abordat o problema dificila, cea a limfedemului cronic (n.r.: o acumulare anormala de limfa in tesuturi). "Mi-am finalizat lucrarea destul de repede si ulterior mi-am sustinut examenul de primariat". In felul acesta, la numai 34 de ani, Noela Ionescu era medic primar si doctor in stiinte. "Gloria este doar intamplare..." "Dincolo de aceste titluri, eu consider ca lupta pentru glorie este mult mai importanta decat gloria insasi", afirma Noela. De altfel, un dicton preferat al sau este urmatorul: "Gloria este doar intamplare, esentialul este sa fii mereu demn de ea". Parcursul profesional al Noelei a fost influentat de oameni deosebiti, alaturi de care a avut ocazia sa lucreze. Ea il aminteste aici pe profesorul Anthony Erian, presedintele Academiei Europene de Chirurgie Cosmetica, alaturi de care a lucrat la Cambridge in cadrul unui Fellowship program. "Omul acesta si-a pus amprenta asupra stilului meu de a opera si de a gandi un caz. Ultima lectie pe care mi-a dat-o a fost: cum sa spui 'Nu' persoanelor care vin in cabinet pentru a se programa, dar care nu au indicatie operatorie. Este nevoie de curaj, responsabilitate si de a nu lasa aspectul financiar sa primeze". Un alt om care i-a marcat destinul profesional este profesorul Daniel Farkas, care in prezent activeaza in Statele Unite ale Americii. "Este un om special, de la care am invatat ca absolutul exista si ca el poate fi atins. Indiferent de domeniu! Se ocupa de cercetare de inalt nivel si isi aduce contributia la descoperirea unor tratamente pentru maladii incurabile. Sunt impresionata de modestia sa, de inaltul sau grad de umanism, de caldura sufleteasca si de capacitatea sa neobisnuita de munca, ce se concretizeaza in rezultate remarcabile". Frumusetea umana versus frumusetea artistica Ar fi interesant de stiut care este conceptia unui chirurg plastic despre frumusete, opinia unui om care poate deopotriva corecta, infrumuseta sau chiar reconstrui trasaturile fizice ale unei persoane. "Frumusetea absoluta este caracterizata de armonie si proportionalitate", spune Noela. Armonia se defineste prin simetrie, precizie, coordonare si functionalitate. Fata femeii tinere reflecta lumina si iradiaza, asa cum o perla veritabila reflecta lumina sub forma unor raze paralele, perla devenind astfel ea insasi o sursa de lumina. Proportionalitatea, un alt criteriu al frumusetii, se refera la raportul care se stabileste intre inaltime, latime si volum. Ceea ce deosebeste frumusetea artistica de frumusetea umana este perisabilitatea acesteia din urma. De altfel, asa cum ne spune Noela, exista si o asemanare intre cele doua tipuri de frumusete: ambele depind de cultura, de epoca, de gradul de civilizatie al acesteia. "Atat in Europa, cat si in Statele Unite ale Americii, criteriile de frumusete includ femeia tanara, inalta, supla, cu alura sportiva, cu buze voluptuoase, nas mic si fin, sani bine dimensionati si talie subtire. In schimb, in America de Sud, regiunile fesiere sunt mult mai importante; de aceea, exista numeroase cereri pentru implante in aceste zone, ceea ce intalnim mai rar in alte parti ale globului", explica Noela. "Trasaturile care atrag cel mai mult atentia sunt, in ordine descrescatoare, ochii, sprancenele, obrajii, buzele, nasul, barbia, gatul. Sfaturile pentru prelungirea frumusetii si a tineretii includ: o viata echilibrata, un regim hipocaloric, eliminarea toxinelor, renuntarea la fumat si alcool, evitarea expunerii la soare si a sedentarismului si, pe cat posibil, relaxarea. Subliniez importanta factorului genetic in ceea ce priveste frumusetea si mentinerea acesteia", mai specifica Noela. Un "arhitect de cuvinte"... Activitatea profesionala si numeroasele stagii sustinute i-au purtat pasii in cele mai indepartate colturi ale lumii si din fiecare loc pastreaza in suflet povesti si amintiri aparte. Despre unele dintre acestea a simtit nevoia de a scrie, iar in felul acesta, lucreaza acum la cea de a doua sa carte. Astfel, Noela a calatorit in China, unde a stat sase saptamani. Experientele si impresiile sale vor fi transpuse intr-un volum intitulat "China din noi", care va fi o editie bilingva, romano-engleza. "Titlul a fost astfel ales pentru ca in fiecare din noi exista China; pentru aceia care am trait in comunism, exista niste amprente, rani care se cicatrizeaza cu timpul, dar nu dispar. Vom ierta, dar nu vom uita niciodata. Voi vorbi despre suferintele noastre de atunci si voi face o comparatie intre acestea si viata actuala a chinezilor, care traiesc intr-o oranduire similara. Chinezii se multumesc cu extrem de putin din punct de vedere material, si muncesc cu o abnegatie iesita din comun. Exista acolo o politete formala, de care te lovesti la tot pasul, dar europeanul trebuie sa fie atent. De exemplu, chinezii nu considera politicos sa strangi mana celui intalnit, iar imbratisarile sunt interzise", relateaza Noela. Spuneam ca volumul despre China este cel de al doilea pe care il scrie Noela. Debutul sau in lumea literara s-a petrecut in anul 2005, cand a publicat o carte de poezii, tot in editie bilingva, dar romano-franceza. "Cand am inceput sa scriu, aveam multa candoare si cuvintele sclipeau sub varful creionului precum licuricii. Astazi, pe aripile lor s-a depus cenusa: de la timp, de la varsta, de la poluare (fizica, morala si de alta natura). O carte publicata atunci ar fi inveselit copiii, cea publicata astazi trimite adultii in lumi paralele, ii face sa se gandeasca la efemer, la suferinta, la atmosfere cotidiene dificil de acceptat", mentioneaza Noela, precizand ca nevoia ei de prezentare a unui material original s-a lovit permanent de teama de alunecare in ridicol. "Astept sa descoperiti in aceasta carte ceva care va reprezinta... versurile mele vor 'sa faca lumina, nu sa faca dreptate' (nici nu ar reusi, de altfel) intr-o societate contemporana in care dragostea, sinceritatea, valorile culturale, capacitatea de munca, cea de exprimare si altele stau sub semn negativ, urmand sa fie repuse in drepturi candva", mai spune Noela, precizand ca, in Romania secolului XXI, ea este un "simplu arhitect de cuvinte". Noela spune ca acest volum de poezii reprezinta un martor al unor emotii atat reale, dar majoritatea imaginare. "Cand muncesti atat de mult si ai o profesie care te solicita in asemenea masura, ajungi foarte obosit acasa si aici incep sa redevin eu insami. Cand operez, cred ca sunt o combinatie: este persoana mea, cea obisnuita, chirurgul profesionist care actioneaza cu sange rece, dar cred ca intervine si mana Divinitatii, care adauga plusul necesar, ca o binecuvantare asupra a ceea ce fac. Sunt convinsa ca, in momentul in care operez un pacient, eu nu fac decat manevre pur tehnice. Vindecarea implica si o forta superioara, mult deasupra noastra, care guverneaza Universul. Eu cred ca pacientii primesc: de la mine mai putin, de la Dumnezeu mai mult. Consider ca aceasta este esenta vietii si muncii mele." Emotiile reale ale Noelei, reflectate prin intermediul acestor poezii, au fost dictate de trecerea anilor, de schimbarea etapelor de viata si a locului in care a activat de-a lungul timpului. "Plecarea la Cambridge, plecarea in Statele Unite, viata in Franta, contactul cu Portugalia - toate au influentat aceste poezii. Traiam in lumi diferite, incercam sa ma acomodez la stiluri diverse de viata, la oameni altfel. Adesea exista stresul de adaptare, alteori faptul ca nu aveam multi prieteni isi punea amprenta - era ca o solitudine care se cerea exprimata". Cartea de poezii a fost publicata din doua motive, ne impartaseste Noela. "Am publicat din doua motive: in cinstea bunicului meu, Simion Ionescu, filosof, lingvist, avocat, profesor si teolog. Iar cel de al doilea motiv... am publicat pentru urmasii mei". "As vrea sa cred ca pacientii mei nu vor uita" Pentru Noela, miile de pacienti pe care i-a avut pana acum reprezinta si ei un fel de copii ai sai si isi aminteste de numeroase cazuri, unele dintre ele dramatice si fara speranta, pe care le-a solutionat, redand viata normala chiar cand aceasta parea pierduta. "As vrea sa cred ca ei nu vor uita. Un caz mai deosebit, care m-a impresionat, a fost al unei tinere in varsta de 18 ani din Pitesti, care a suferit un accident rutier, fiind lovita de un jeep. A fost adusa in stare de soc, cu multiple contuzii si fracturi la nivelul membrelor inferioare. Am operat-o de numeroase ori, am colaborat cu diversi colegi specialisti in terapie intensiva, medici ortopezi, fiecare si-a adus contributia. O tin minte pentru ca, dupa numeroase ore petrecute in sala de operatie si incercari de a-i reda functionalitatea membrelor, pot spune ca acum ea poate merge si poate dansa". Noela Ionescu a operat si persoane cunoscute din Romania, al caror nume nu il face public, dar ne-a vorbit putin despre sentimentele acestora in postura de pacienti. "Pacientele care fac parte din lumea vedetelor dezvolta adeseori o angoasa intr-o forma mult mai serioasa decat a celorlalte paciente, care nu sunt persoane publice. Exista teama ca operatia nu va reusi intru totul sa atinga standardele dorite. Dat fiind ca persoanele respective se afla in lumina reflectoarelor, se cer atinse anumite standarde de frumusete. Exista comentarii din partea stilistilor, a fotografilor, a regizorilor, care le spun ulterior daca fata si corpul lor s-au modificat in sensul dorit si pot face fata unui contract mai important de imagine", explica Noela. Lectura, pian, pictura si... o piesa de teatru Altfel spus, cateva dintre hobby-urile Noelei, carora le aloca putinul timp liber care-i mai ramane la dispozitie. Ii place sa citeasca filozofie, religie, autori cunoscuti sau mai putin cunoscuti; Gabriel Garcia Marquez, Pascal Bruckner, Herman Hesse, Kant... De asemenea, ii place sa cante la pian, la chitara si sa picteze. "Pictez in acuarela. Incerc sa redau succesiunea anotimpurilor, schimbarea superba din punct de vedere cromatic, in linii si tuse cat mai simple si cat mai apropiate de atmosfera reala". Cand era studenta, mai precis in anul al doilea de facultate, a jucat in piesa "Boul si vitelul", de Ion Baiesu. "Pe atunci, faceam parte din trupa de teatru a Universitatii de Medicina si Farmacie din Iasi. Experienta acelei comedii mi-a aratat ca este posibil ca, intr-o existenta plina de greutati si adesea de obstacole, sa-ti gasesti o oaza de liniste jucand comedie", isi aminteste Noela. In mod firesc, acum ar trebui sa urmeze incheierea, dar uneori este greu sa-ti gasesti cuvintele. Un destin complex, o persoana cu multiple talente, pe care si le exploateaza la maximum, storcand uneori si ultima picatura din cele 24 de ore ale zilei. Poate cel mai bine ar fi sa o las chiar pe Noela sa incheie. "Cel mai important om este nu cuceritorul, ci acela care reuseste sa se invinga pe sine insusi".

Lucrezia Borgia - condamnata pe nedrept de istorie?

Este una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei universale, pe care nu stim inca unde sa o incadram: in galeria marilor criminali sau a celebrelor curtezane, nevinovata insa de crima si condamnata in contumacie, numai pentru ca era sora lui Cesare Borgia si fiica lui Rodrigo Borgia (ulterior, Papa Alexandru al VI-lea), doi asasini asupra carora nu mai planeaza demult nici o indoiala? Pare incredibil faptul ca Lucrezia Borgia a trait numai 38 de ani, interval in care a fost invinuita de adulter, incest, nenumarate intrigi politice si... multiple crime. Mare parte dintre aceste acuzatii au fost confirmate inca de la vremea respectiva. Ceea ce se stie cu siguranta este ca tatal ei i-a aranjat prima casatorie (din cele trei avute in totalitate), cu Giovanni Sforza, membru al uneia dintre cele mai importante si influente familii din Milano. Dar nu dupa multa vreme casatoria aceasta, celebrata cu un fast considerat revoltator chiar si pentru capriciile epocii, nu a mai fost considerata "utila" de catre tatal Lucreziei, care a dispus asasinarea lui Sforza. Versiunea acceptata de majoritatea istoricilor este ca Lucrezia a fost informata de fratele ei in legatura cu acest lucru si l-a prevenit pe sotul ei, care a fugit din Roma. Insa asa cum se intampla de obicei, nu se stie sigur daca intr-adevar Papa a dat acest ordin, sau totul a fost doar o inscenare a Lucreziei si a lui Cesare, cu scopul de a scapa de un sot plictisitor si care devenise inutil din punct de vedere politic. Oricum, atat Papa cat si Cesare au fost multumiti cand au auzit ca Sforza fugise, si au pregatit imediat terenul pentru al doilea mariaj al Lucreziei. Papa i-a solicitat cardinalului Ascanio Sforza, unchiul lui Giovanni, sa-si convinga nepotul sa fie de acord cu divortul pe motiv ca mariajul nu a fost consumat. Insa acesta din urma s-a opus si si-a acuzat sotia de legaturi incestuoase pe care le-ar fi intretinut atat cu tatal, cat si cu fratele ei. Atunci, Papa i-a oferit lui Giovanni intreaga zestre a Lucreziei, iar familia Sforza l-a presat sa accepte oferta, amenintandu-l cu retragerea sprijinului material si politic. Neavand de ales, Giovanni a semnat o declaratie in care a recunoscut ca nu a fost in masura sa intretina raporturi intime cu sotia sa, iar casatoria a fost astfel anulata. In tot cazul, atunci Lucrezia a mintit in fata cardinalilor, afirmand ca mariajul ei cu Sforza nu s-a consumat. Judecand dupa modul in care s-a sfarsit cea de-a doua casatorie a Lucreziei si gelozia patologica a lui Cesare Borgia fata de cumnatul sau, Alfonso de Aragon, putem considera ca acuzatiile de incest care i s-au adus sunt intemeiate. Se pare ca Lucrezia a fost indragostita de cel de-al doilea sot, iar fratele ei nu a suportat acest lucru si a poruncit ca acesta sa fie strangulat. Lucrezia, care isi iubise sotul, nu a putut depasi niciodata aceasta drama. Cu atat mai mult cu cat fiul ei si al lui Alfonso, un baiat numit Rodrigo, a murit la varsta de 13 ani. Cel de al treilea (si ultimul) mariaj al Lucreziei a fost aranjat tot de tatal sau, si tot din considerente politice. Ea a devenit astfel ducesa de Ferrara si a avut mai multi copii cu sotul sau, reusind pe parcurs sa-si reabiliteze imaginea afectata de scandalurile in care fusese implicata. A murit in vara anului 1519, ca urmare a complicatiilor survenite dupa o nastere. Legenda? Adevar? Speculatii? Cel putin in cazul de fata, este foarte greu sa "decantam" aceste concepte. Nu au ramas multe documente din acele timpuri, asa incat este greu de stiut daca Lucrezia a fost sau nu o criminala. Cei care sustin aceasta ipoteza afirma ca au gasit dovezi si ca Lucrezia Borgia participa la banchete alaturi de Cesare si de tatal lor, iar acolo isi otraveau pe rand rudele incomode sau pe cei care-i deranjau din punct de vedere politic. De asemenea, se spune ca familia Borgia detinea o otrava speciala, preparata dintr-un amestec de fosfor cu arsenic si pentru care nu exista antidot. Potrivit acelorasi legende, Lucrezia ar fi avut un inel cu piatra, in care facuse un orificiu. Aici introducea otrava, pe care o picura in cupa victimei, sub pretext ca ii mai toarna vin. Dar nu exista o dovada certa in acest sens. Lucrezia a fost, incontestabil, o femeie frumoasa, care si-a pus amprenta din multe puncte de vedere asupra evenimentelor din epoca. Nu a ramas nici un tablou care sa ne-o infatiseze, ci numai cateva scrieri care o portretizeaza si in functie de care unii pictori au desenat-o. Bartolomeo Veneziano este unul dintre acestia, dar nu vom sti niciodata cat din infatisarea Lucreziei sale o reprezinta intr-adevar, si cat este rodul imaginatiei.

"Volver", intoarcerea la radacini...

Ca orice film al lui Pedro Almodovar, iti intra in suflet, te rascoleste, te reinventeaza. "Volver" este poate cea mai frumoasa creatie a sa. Cu siguranta este filmul cel mai usor de patruns, desi fantasticul si realul se impletesc natural, la fel ca in peliculele sale anterioare. Este un film al intoarcerii ("volver"). La radacinile lui Almodovar, la comedie, la lumea femeilor, la maternitate. Un omagiu bland si cald inchinat oamenilor. Despre oameni. Pentru oameni. Regizorul afirma: "Cel mai greu lucru la 'Volver' a fost sa scriu sinopsisul. Filmele mele devin din ce in ce mai greu de povestit in cateva linii." Si, intr-adevar, la Almodovar povestile nu sunt niciodata simple. Firele narative se amesteca, realitatea se impleteste cu elemente de fantastic si ai sentimentul ca esti partas la o un basm, cu toate minunile sale. Iar filmele lui Pedro Almodovar sunt adevarate minuni. Oameni si vieti care traiesc si pulseaza in filmele pe care le creeaza. Trei generatii de femei supravietuiesc vanturilor de Est, focului, nebuniei, superstitiilor si chiar mortii, prin bunatate, minciuni si printr-o vitalitate fara limite. Raimunda (Penelope Cruz), maritata cu un muncitor fara serviciu, are o fata adolescenta, Paula (Yohana Cobo), ce creste sub privirile pofticioase ale tatalui ei. Sole (Lola Duenas), sora ei, are o mica afacere, un salon de coafura improvizat acasa. Cele doua surori fac o vizita matusii lor in varsta si sunt surprinse sa o auda pe aceasta vorbind despre mama lor, Irene (Carmen Maura), care a murit intr-un incendiu alaturi de tatal lor, ca si cum ar fi fost inca in viata. O credinta obisnuita, de altfel, in sat, unde se spune ca spiritul celor disparuti le apare celor dragi mai ales daca au lasat in urma probleme nerezolvate. Pana la urma, asa se si intampla. Pentru ca Irene ii apare mai intai surorii ei (Chus Lampreave) si apoi lui Sole, desi cele cu care are inca niste probleme de rezolvat sunt Raimunda si vecina din sat, Agustina (Blanca Portillo). La intoarcere insa, Raimunda are de infruntat o alta dilema - in bucatarie gaseste cadavrul sotului sau, intr-o balta de sange. Incercand sa se apere de poftele "tatalui", Paula l-a injunghiat pe acesta si, disperata, o asteapta pe mama ei. Raimunda trebuie sa caute acum solutii pentru a scapa de cadavru si pentru a-si proteja fiica. Nici macar nu poti spune ca acest film se incadreaza intr-un gen anume. Pentru ca are cate putin din fiecare - este o drama, cu tristeti si suferinte acute, este un thriller care te tine cu sufletul la gura cu micile sale actiuni "politiste", este o comedie neagra cum numai Almodovar stie sa faca... Un film in care mortii si vii "traiesc" unii langa altii, personaje ale aceleiasi lumi, in care moartea nu are nimic lugubru, nimic infricosator, nimic sinistru. Ba chiar dimpotriva - moartea este privita ca o stare naturala, este integrata vietii si genereaza situatii amuzante, un umor negru, in stilul inconfundabil al regizorului. Secventa de la inceputul peliculei, in care femeile din La Mancha au grija de mormintele celor dragi, le curata si le primenesc, spune totul despre felul in care traiesc oamenii in aceasta Spanie vie si calda. Mortii nu pleaca niciodata complet de langa noi, iar oamenii din La Mancha le-au inchinat o cultura si ritualuri umane. Mortii le imbogatesc viata, sunt in continuare prezenti, cu o naturalete incredibila. Almodovar avea sa spuna despre filmul sau: "M-am intors la tinutul La Mancha (cu traditiile, vorbele, terasele lui). M-am intors la lucrul cu Carmen Maura (dupa 17 ani), lucrez din nou cu Penelope Cruz, cu Lola Duenas si cu Chus Lampreave. M-am intors la maternitate, ca origine a vietii si ca fictiune. Si, bineinteles, m-am intors la mama. La Mancha este pentru mine sanul matern... Mama a fost mereu prezenta in timpul scrierii scenariului. Nu stiu daca filmul e bun, insa mie mi-a facut enorm de bine sa-l fac. Pana acum am dramatizat prea mult moartea. Nu am acceptat-o si nici n-am inteles-o. Si asta m-a intristat teribil, mereu. Fantoma mamei care le apare fetelor este cel mai important lucru din 'Volver'. In satul meu, aceste lucruri se intampla. Am auzit de astfel de aparitii, desi eu nu cred in ele. Decat daca li se intampla altora. Sau in fictiunea filmului meu. Fapt care mi-a adus o mare seninatate. Niciodata in viata nu am fost senin. Nelinistea mea launtrica, alaturi de insatisfactia galopanta, au actionat in general ca un stimul. In ultimii ani insa ele au creat anxietate, in viata si in munca mea. Pentru a regiza un film iti trebuie mai multa rabdare decat talent. Si eu mi-o pierdusem de mult. O data cu 'Volver', cred ca mi-am recuperat o mare parte din rabdare... Cu acest film, am umplut un gol, mi-am plans mortii. Mi-am luat ramas bun de la ceva (tineretea mea?) de care inca nu ma despartisem. Nu e nimic paranormal aici. Mama insa nu mi-a aparut, desi i-am simtit prezenta mereu. 'Volver' este tributul meu fata de riturile practicate de consatenii mei in privinta mortii. Mortii nu mor niciodata total. Dintotdeauna mi-am invidiat consatenii pentru usurinta cu care vorbesc cu mortii lor, cu care le cultiva memoria. Precum Augustina in film, multi isi ingrijesc propriul mormant de cand sunt inca in viata. Pentru prima data acum accept ca moartea exista. Nu ma mai infricoseaza. Desi nu sunt religios, am facut presonajul lui Carmen Maura sa vorbeasca despre Infern, Paradis si Purgatoriu. Si rezulattul e ca cealalta lume este exact lumea noastra. Aici suntem in Infern, in Paradis sau in Purgatoriu." Femeile lui Pedro Almodovar... Nu degeaba aceasta pelicula a luat Premiul de interpretare feminina la Cannes, anul acesta, precum si premiul pentru Cel mai bun scenariu, acordat lui Almodovar. Distributia feminina aleasa de regizor este extraordinara - Penelope Cruz este mai frumoasa ca oricand, plina de vitalitate si joaca, probabil, cel mai bun rol al ei de pana acum. O actrita cu mult mai buna decat i s-a acordat credit - capacitatea ei de a trece de la o emotie la alta, de la pasiune si tandrete la ura sau lacrimi, puterea si fragilitatea ei, toate au ajutat-o sa aduca la viata personajul Raimunda. Lola Duenas nu iese in evidenta atat de mult ca Penelope Cruz - personajul ei, Sole, este mereu pus in umbra de catre cel interpretat de Cruz. Totusi Duenas reuseste sa aduca un echilibru fantastic intre pasiunea aproape nestavilita a Raimundei si "cumintenia" timida a lui Sole. Caldura sufleteasca a lui Sole, bucuria ei sincera, de copil, si recunostinta pe care o simte regasindu-si mama alaturi, fie si ca "fantoma", sunt emotionante si atat de profund umane, punand din nou accentul pe ceea ce inseamna familia pentru Almodovar. Regizorul a afirmat, in legatura cu acest lucru: "'Volver' este un film despre familie si facut in familie. Surorile mele mi-au fost sfatuitoare in tot ceea ce era legat de La Mancha si despre casa din Madrid (cu salonul de coiffure, mesele, detergentii...). Si familia mea s-a mutat de la sat la oras. Eu am plecat de acasa foarte devreme si am devenit un orasean inveterat. Agustina, personajul cel mai expresiv dintre cele ale acestui film de femei, are o scena vitala. Ea priveste, singura pe strada, cum se indeparteaza masina lui Sole, si aceasta este imaginea singuratatii rurale in mijlocul orasului...". Asa cum spune si Almodovar, Agustina (Blanca Portillo) este un personaj cheie al peliculei - ea intruchipeaza ideea de comunitate si solidaritate. Ea este cea care are grija de vecinii in varsta din sat, cultiva si perpetueaza traditiile si, in egala masura, secretele comunitatii. Agustina, bolnava de cancer, in faza terminala, isi doreste cu disperare ca, inainte de a muri, sa rezolve misterul legat de disparitia mamei sale. Iar Portillo ii joaca rolul cu demnitate si naturalete, cu gratia femeii care stie mai multe si mai bine, cu bunul simt al celui care traieste intre oameni si pentru oameni. Yohana Cobo (Paula) este si ea parte integranta din acest univers al femeilor lui Almodovar. Rolul sau, desi mai mic comparativ cu rolurile celorlalte actrite, este la fel de plin de intensitate ca si ale lor. Reactiile personajului, tensiunile si dramele pe care le traieste o alatura celorlalte femei puternice din aceasta distributie. Carmen Maura (Irene) revine cu bucurie, daruire, devotament si implicare evidente alaturi de Almodovar, dupa 17 ani de absenta, reprezentand o noua intoarcere a regizorului... Secvente pline de emotie pe care Maura le joaca aparent fara efort o recomanda drept un talent desavarsit. Personalitatea ei puternica ajunge la inima fiecaruia dintre noi si imbogateste lumea marelui ecran. Este intruchiparea mamei, cu sacrificiile pe care numai o mama le-ar putea face pentru familia si copiii ei, cu greselile sau amintirile urate care ne leaga pe toti de existenta sau amintirea mamei, cu toate clipele de fericire absoluta pe care le asociem cu imaginea ei... Nu exista foarte multi regizori care sa stie sa vorbeasca despre moarte si despre femei asa cum o face Pedro Almodovar. Moartea devine o stare naturala, chiar un alt mod de viata... Este amuzanta, profunda si plina de semnificatii. Iar femeile din lumea lui Almodovar... au relatii complicate, strans legate, adanci, cu foarte multe ramificatii si motivatii. Un film despre dragostea materna, despre familie, comunitate, vecini, prieteni, despre atitudini si ritualuri, despre viata si moarte, despre mister si taine pe care este mai bine sa le pastrezi ingropate, dar care uneori te lovesc peste fata... Filmele lui Almodovar ascund intotdeauna comori si intrebari... Un film despre trecutul pe care trebuie sa il infrunti, despre lucruri nerezolvate ce isi arata coltii, despre relatii si tensiuni, despre relatia mama-fiica, vesnic problematica, vesnic plina de obstacole, dar care ascunde in sine bucurii si fericiri nebanuite. Un film despre iertare si sacrificiu, despre greseli si despre a merge mai departe, lasand in urma ceea ce nu trebuie spus cu voce tare sau reparand poduri emotionale distruse candva de neintelegeri. O bijuterie de film pe care nu trebuie sa il pierzi. Unul dintre putinele proiecte cinematografice care te va indrepta spre propriul suflet. Cu multa caldura si compasiune.

Dorotheea Petre - prima actrita premiata la Cannes

Multi actori viseaza intreaga viata sa urce pe scena in cadrul festivitatii de premiere a unui festival de film de asemenea anvergura precum este cel de la Cannes. Fie isi exerseaza discursurile in fata oglinzii, fie isi imagineaza cum ar decurge totul... Cert este ca a visa nu e interzis, iar din momentul in care se da prima comanda "Motor!", si pana la finalul "Taiati!", actorii se straduiesc sa aiba o performanta cat mai buna. Sau poate nu neaparat cu gandul la un premiu, decat cel mult in subconstient. Surpriza este imensa, oricum. Dar ce simti atunci cand primesti un premiu care nu s-a mai acordat niciodata, la cel mai mare festival european de profil? Ce fel de rol si ce prestatie ar trebui sa ai pentru a obtine aceasta rasplata? Dorotheea Petre, cea dintai actrita premiata la Cannes (pentru rolul Evei, interpretat in filmul "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii"), ne povesteste despre aceasta experienta... Asa a inceput povestea Evei... Distribuirea Dorotheei in rolul Evei a avut loc intr-un mod oarecum neasteptat, ca urmare a faptului ca, in urma cu mai bine de un an, il impresionase pe regizorul Catalin Mitulescu. Altfel spus, nu aduce anul ce aduce... un casting la care nu ai reusit sa ajungi. "Am fost cautata de catre cei care se ocupau de castingul pentru filmul 'Ryna'. Asta se intampla in mai 2004. In urma cu un an si jumatate, il intalnisem pe Catalin pe culoarele facultatii si ma chemase la un casting, la care nu am mai ajuns. Ulterior, colaborand cu Ruxandra Zenide (regizorul filmului 'Ryna') si tinandu-ma minte de atunci, m-a propus pentru rol. Dupa doua saptamani am dat o proba filmata, dupa care am fost anuntata ca am primit rolul si am inceput munca de pregatire. Peste sase saptamani intreaga echipa s-a mutat la Sulina, unde am realizat filmarile pentru 'Ryna'. Acolo am si vorbit cu Catalin despre filmul pe care urma sa-l faca (n.r. - "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii"). Revenind in Bucuresti mi-a dat scenariul, am stat de vorba si cand am vrut sa i-l restitui mi-a spus sa-l pastrez, pentru ca am fost distribuita in rolul principal", isi aminteste actrita. Dorotheea Petre spune ca, desi nu si-ar fi imaginat ca filmul va avea un asemenea impact, iar prestatia sa va fi atat de apreciata, s-a straduit sa joace cat mai bine si sa dea tot ce este mai bun. "In meseria de actor lucrezi de dimineata pana seara, incerci in permanenta sa te perfectionezi si astepti sa ti se dea o sansa. Este nevoie de noroc pentru ca suntem foarte multi in bransa. Pentru a fi remarcat, trebuie sa fii omul potrivit la locul potrivit, sa ai curaj, sa crezi in tine si sa nu renunti", puncteaza artista. Dar cine este Eva? In pelicula lui Catalin Mitulescu, Dorotheea interpreteaza rolul unei adolescente in varsta de 17 ani, care trece in clasa a XII-a. Filmul este povestea acestei fete, relatata de fratiorul sau, Lalalilu. "In mare, este vorba despre felul in care o surprinde pe Eva Revolutia din decembrie 1989. Ideea este ca, Eva fiind foarte tanara, evenimentele tragice de atunci nu o marcheaza, are o anumita inocenta care o protejeaza si o ajuta sa treaca mai usor peste aceste evenimente. Iubitul ei, Romica, moare la Revolutie si ea este afectata de asta asa cum se intampla la 17 ani... Adica, intr-un fel resimti disparitia cuiva drag daca ai 40 de ani, si cu totul altfel in adolescenta. Filmul prezinta foarte frumos relatia Evei cu fratele ei, ea este exmatriculata din scoala pentru ca a spart un bust al lui Ceausescu, dupa revolutie pleaca sa lucreze pe un vas de croaziera... Este o poveste simpla si foarte frumoasa pentru ca, fara nici un fel de artificiu, infatiseaza o parte din lumea de atunci", relateaza Dorotheea Petre, adaugand ca mesajul principal al peliculei ar fi "Sa nu privesti inapoi cu manie". De altfel, tocmai aceasta naturalete a constituit, daca putem spune asa, arma secreta a acestui film, conferindu-i magnetism. "Acesta e de fapt visul oricarui artist: sa spui totul, in linii cat mai simple". "Expresia 'a intra in pielea personajului' imi pare stupida" Ma intreb cum si-a pregatit ea acest rol, o prestatie care i-a determinat pe membrii juriului de la Cannes sa faca o exceptie. Oarecum paradoxal, Dorotheea este de parere ca, desi studiaza cu multa atentie scenariul si incearca sa-si cunoasca personajul, nu poate spune ca s-ar identifica total cu acesta. "Mie mi se pare putin impropriu sa spui ca intri in pielea personajului, pentru ca nu se intampla de fapt asta. Cel putin pentru mine nu exista asa ceva si nu-mi place sa spun acest lucru. Suna cam... stupid. Eu citesc scenariul, imi place rolul, mi-l asum, si apoi construiesc treptat, ca pe un tablou sau o sculptura. Pentru mine, actoria este o meserie normala, ca oricare alta, cu regulile si etapele ei. Incerc sa-mi dau seama ce vrea regizorul de la acest rol, sa cunosc personajul (cum se imbraca, sau cum se misca, acest gen de detalii care il definesc)", explica actrita cu dezinvoltura. "Actoria este la fel ca orice alta meserie, pe care trebuie sa o faci foarte constiincios ca sa iasa bine. Nu au loc transformari, ca la Rumburak (invarti inelul si devii altcineva)". Un premiu acordat... in premiera Actrita Dorotheea Petre a realizat o performanta unica pana acum in domeniu, stiut fiind faptul ca la Festivalul de Film de la Cannes se premiaza in exclusivitate filmul, nu protagonistii acestuia. Bineinteles ca nimeni nu anticipase acest lucru, iar Dorotheea urma sa ia avionul spre Romania, cand... "... In ziua cand era programata festivitatea de premiere, regizorul a primit un telefon si i s-a spus sa fiu si eu prezenta. Ne-am gandit ca probabil vor sa discute cu mine sau sa ma prezinte cuiva. A fost coplesitor. Ajungand pe scena, am vazut ca persoana care primise distinctia inaintea mea era lac de sudoare, din cauza emotiilor...", isi aminteste ea, zambind. In loc de incheiere? Dar nu este vorba de o incheiere, nici macar de o concluzie... Actrita Dorotheea Petre si-a inceput in mod fulminant cariera, cu o inedita si fericita rasturnare a traditiei celui mai important festival de film european. Cat de lunga va fi distanta de aici si pana la urmatorul trofeu? Numai timpul ne va spune.

"Hirtia va fi albastra", un film despre cum am trait revolutia

O premiera asteptata. Un film castigator a premii importante la festivaluri de renume. Un buget mediu spre mare, de aproximativ 700.000 de euro. Un regizor tanar, dar apreciat de critica - Radu Muntean. O distributie care acorda sanse unor actori lipsiti de experienta. O poveste dureroasa, despre cum am trait revolutia din 1989... Este dificil sa povestesti un film ca "Hirtia va fi albastra". Pentru ca simti ca te strange in spate o gheara a trecutului, asupra caruia ai acum o viziune mult mai detasata si mai clara. Dar acest al doilea lung metraj al lui Radu Muntean, ca si celelalte doua pelicule despre revolutie aparute anul acesta, "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii" - Catalin Mitulescu si "A fost sau n-a fost?..." - Corneliu Porumboiu, este o istorie personalizata si umana a unor evenimente tragice a caror istorie recenta ni se pare totusi atat de indepartata de ceea ce insemnam in acest moment. Filmul, o co-productie Multimedia Est si Antena 1, a fost filmat in 28 de zile (mai degraba in 28 de nopti, pentru ca actiunea surprinde noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989...), in diverse locatii din Bucuresti. Pelicula a fost remarcata la nivel international si apreciata in consecinta, obtinand distinctii importante: Cel mai bun film - Eurasia Film Festival, Antalya 2006; Mentiune Speciala a Juriului, Sarajevo Film Festival 2006; Premiul CICAE, Sarajevo Film Festival 2006; Premiul Special al Juriului in cadrul Festivalului de Film de la Namur. Este greu de spus cum un film care vorbeste atat de mult despre o cultura si o experienta care nu rezoneaza cu cea a nici unei alte natiuni a reusit sa atraga atentia asupra sa, fiind in egala masura aplaudata si laudata... Este dificil sa ii explici cuiva care nu stie si nu intelege nimic din viata ta ce inseamna "portocalele si blugii la liber" sau ce inseamna sa se dea caldura in bloc, "deci, se poate"... Si totusi regizorul si, in acelasi timp, scenaristul Radu Muntean, alaturi de scenaristii Alex Baciu si Razvan Radulescu au gasit limbajul comun, decodificat, prin care un public strain sa poata avea acces la emotiile si sentimentele traite de toti romanii in tragica noapte de 22 spre 23 decembrie 1989... Inspiratia pentru scenariu a venit din experienta pe care regizorul a trait-o in timpul revolutiei, care l-a "prins" in perioada stagiului militar, satisfacut la infanterie, in Bacau. Glumind, Radu Muntean a raspuns negativ intrebarii ce i-a fost adresate in cadrul conferintei de presa si care a facut referire la pelicula lui Porumboiu: "A fost sau n-a fost revolutie in Bacau?"... In ciuda acestui fapt, s-au intamplat foarte multe alte lucruri in perioada in care Muntean a fost de garda, din 17 pana in 25 decembrie 1989. Ca, de altfel, in toata perioada imediat urmatoare momentului 22 decembrie '89... Existau temeri din toate partile - aparitia teroristilor antrenati si specializati in tehnici ninja, posibilitatea de a otravi apa potabila a intregului oras, chemarea oamenilor sa apere punctele strategice din oras, manipulare prin radio si televiziune, oameni inarmati pe baza buletinului de identitate sau considerati teroristi daca buletinul pare nou, tigani arestati ca teroristi arabi... Tocmai pentru ca foarte multe lucruri au fost alimentate de mass-media publice, regizorul a ales sa integreze in film foarte multe imagini, cu sunet sau fara, din timpul revolutiei. Astfel, televizorul este cat mai mult prezent in pelicula, un aspect care a dat foarte mult de furca echipei de filmare, dupa cum Alex Baciu si Radu Muntean au recunoscut in cadrul conferintei de presa. "Pana si faptul ca imaginile nu sunt nici pana in ziua de astazi aranjate intr-o ordine cronologica spune foarte multe despre haosul si nebunia care au existat in acele zile.", a precizat Muntean. Baciu a adaugat ca documentarea pentru acest film a fost foarte mult ingreunata din aceasta cauza si ca a fost necesara vizionarea a zeci de casete filmate la revolutie, dupa care au apreciat apoi, aproximativ, cronologia momentelor. "Hirtia va fi albastra" reprezinta o viziune umana a revolutiei. Un film nascut din experiente traite si inspirat din evenimente tragice. Dupa cum afirma Muntean, "Sursa de inspiratie a filmului este unul dintre cele mai mediatizate accidente tragice petrecute in timpul revolutiei romane din 1989, in care doua echipaje blindate ale ministerului de interne, venite sa apere o unitate militara, au fost macelarite dintr-o confuzie. In cateva zile dupa plecarea sotilor Ceausescu, atunci cand romanii nu mai aveau un inamic concret, peste 1.000 de oameni au murit in asemenea accidente sau vendete personale. 'Hirtia va fi albastra' nu ofera insa o perspectiva istorica de tip History Channel, ci isi propune sa restituie emotia acelor zile din perspectiva actorilor marunti ai evenimentelor." Cu un scenariu brici, in care replicile personajelor se succed cu inocenta reala a celor care lupta pentru "interesul natiunii" si o naturalete fantastica in contextul evenimentelor tensionate, "Hirtia va fi albastra" pune pe tapet nu o istorie, ci un crampei de viata si de mentalitate. In ciuda tragismului acelor zile, au existat atat de multe momente absurd de comice, incat intreaga revolutie s-a transformat in tragicomedie, ceea ce pelicula surprinde atat de bine, fara sa judece si fara sa minimizeze gravitatea situatiilor. Mai mult decat atat, Radu Muntean a povestit despre situatiile amuzante pe care le-a descoperit in timpul documentarii din arhiva TVR: "Vazand materialele din arhiva, ne-am distrat foarte tare. Era ca si cum toti erau actori foarte prosti intr-o piesa proasta - credulitatea oamenilor venind in fata camerelor de luat vederi, la televiziune... A fost o lume absurda." Scenaristul Baciu a adaugat: "Nu se stie nici acum ce a fost - revolutie, lovitura de stat... Dar s-a castigat dreptul de a putea spune acum ca a fost o tragicomedie." Desi te-ai saturat sa vezi filme despre revolutie, in care se incearca gasirea de explicatii si rationamente pentru care s-au intamplat atatea tragedii, acest proiect cinematografic nu iti indeasa pe gat teorii ale conpsiratiei si nu cauta vinovati sau tapi ispasitori. Iti prezinta in mod cinstit zilele de haos din decembrie 1989, cu o precizie pentru detaliu iesita din comun. Scenografia, costumele si sunetul epocii sunt reprezentate fidel, astfel incat atmosfera filmului este autentica. "Ne-am ferit sa mintim poporul cu... cinematograful.", a precizat regizorul, insistand astfel asupra nevoii de autenticitate a filmului. Nu lipseste nimic din aceasta tragicomedie - nici macar telefoanele cu disc sau cele publice, cu monede, nici halatele de casa, nici covoarele de pe pereti, nici tigarile "adevarate", nici prelatele de pe masini, nici sticlele de visinata, "alea bune", nici atitudini si comportamente - descaltatul la usa de la intrare, pentru a nu face mizerie, insistenta si ospitalitatea oamenilor - "Sa luati, mama, niste snitele, acum sunt gata!"... Este un film... prea real, in care vei recunoaste sau vei putea face analogii cu situatii traite, cu gesturi intalnite, cu priviri speriate intrezarite in acel sfarsit de an '89... "Mi-e teama de prejudecata tinerilor.", a recunoscut Muntean despre reticenta publicului roman de a viziona filme despre o revolutie care nu are ecou in gandurile celor de generatie tanara. "Mi-e teama de inertia reactiei publicului, care nu va veni in intampinarea filmului si de prejudecata potrivit careia nu se merita sa mergi la cinematograf, la plictisitoarele filme romanesti. Insa filmul asta are emotie, aventura, intamplari. Mi s-a parut total plictisitor felul in care revolutia a fost pana acum prezenta in cinematografie: cine au fost teroristii, cine a tras, de unde... E bine sa nu mai privim crispati evenimente relativ recente." O poveste simpla... Succesul peliculei vine si din firul narativ al povestii - nu exista o intriga complicata. Plutonul de interventie motorizat, condus de locotenentul Neagu de la ministerul de interne, primeste ordin de patrulare prin cartierele marginase. Unul dintre soldati, Costi, care a ajuns sa isi faca armata la Bucuresti datorita interventiilor tatalui sau, doctor chirurg, fuge la televiziune, sa lupte alaturi de revolutionari si impotriva sistemului comunist si a "teroristilor". Totul cu incocenta, incapatanarea si "inflamarea" entuziasta specifica zilelor revolutiei, cand toata tara "fierbea"... Costi nu ajunge insa la televiziune si este cautat de intregul echipaj, in frunte cu locotenentul Neagu, care se dovedeste a fi, pana la final, mai degraba o figura paterna decat un "militian" suta la suta. Soldatul da peste o seama de probleme, este confundat si arestat ca terorist intr-o vila de langa televiziune, unde lupta impotriva unor dusmani nevazuti. Colegii il gaseasca abia spre dimineata... Revolutia lui Radu Muntean este revolutia lui Costi, care traieste si moare inca din primele secvente ale filmului... Este traiectoria unor personaje in egala masura principale, pe diferite portiuni si segmente de film, care lupta si incearca sa isi pastreze ratiunea de a fi si umanitatea. Eroii din dramele asupra carora se opreste regizorul, in aceasta lume haotica, sunt vii, traiesc intamplari si emotii in care ne putem regasi cu usurinta. Actorii sunt toti exceptionali. Paul Ipate (Costi), Tudor Aron Istodor (Bobo) si Alexandru Potocean (Vasile) sunt toti trei colegi de facultate, debutanti. Regizorul a avut incredere in talentul lor si nu a dat gres. Adi Carauleanu (Lt. Neagu) este, de asemenea, un actor "aproape" debutant, din Iasi, care nu a mai jucat film de vreo 20 de ani. In acest proiect cinematografic reuseste sa interpreteze un rol dificil, pe care il duce insa pana la capat, transformand personajul pana devine ceea ce Carauleanu insusi spune: "un personaj 'pe muchie de cutit'. Este un om al... timpului sau! Cu nimic iesit din comun. El vrea sa-si duca misiunea la bun sfarsit. Un... militian." Sa nu ii uitam pe Dragos Bucur, Andi Vasluianu, Ana Ularu, cu totii reprezentanti ai valului de tineri actori care au foarte multe de spus in cinematografia romaneasca, dar si Dana Dogaru si Ion Sapdaru care adauga un plus de valoare acestui film imposibil de trecut cu vederea. La fel de importanta este si perspectiva din care este realizat filmul, care incepe cu sfarsitul. Stim de la inceput ca personajele vor muri, le vedem pierind, ciuruite de gloante, sub ochii nostri, intr-o confuzie absurda care ni se dezvaluie pe parcurs. Dar ele raman vii in mintea cinefilului. Radu Muntean si-a dorit sa le tina in viata pentru speranta umanului din noi. Sunt personaje pe care le vezi vibrand, traind, suferind, trecand prin drame... Astfel de personaje, de care te "lipesti" intr-o poveste, nu mor. Raman cu tine, asa cum le-ai vazut si le-ai simtit. Cu toata viata lor. Este o poveste trista si dureroasa, despre un subiect care inca sangereaza in sufletele unei natiuni. Un subiect de care cei mai multi au ajuns la saturatie. Un film care nu epuizeaza toate intrebarile si care, pana la urma, nu ofera raspunsuri la intrebari istorice, dar care ofera o valoare umana unui eveniment tragic. Situatii credibile, dialoguri sustinute, personaje conturate exceptional, drame traite la intensitati fantastice... Este filmul despre revolutie, asa cum am trait-o cu totii... Este, poate, singurul film despre revolutie care iti va da perspectiva de ansamblu asupra emotionalului, care pune pe primul plan oamenii si universul lor. Toti egali, nici unul mai presus decat altul.

Dana Bowman: "Daca eu am reusit, gandeste-te ce poti face tu!"

Cum iti imaginezi ca arata un luptator? Cum iti imaginezi ca arata un om care si-a dedicat viata carierei militare? Un om care stie sa lupte si ai carui ochi au vazut mai multe decat si-ar dori orice alt om sa vada... Probabil ca ti-a trecut prin minte imaginea unui barbat solid, vesnic incruntat, a carui infatisare inspira teama... Dana Bowman este un astfel de om: un luptator, un om care si-a dedicat viata carierei militare, dar a carui descriere nu se incadreaza deloc in "portretul robot" al militarului. Dana zambeste mai mereu, ochii ii sunt foarte blanzi, iar privirea sa parca spune: "Eu stiu... si de aceea sunt aici, ca sa iti spun si tie..." Cea mai mare pasiune a lui Dana Bowman este parasutismul. In ziua in care a implinit varsta de 18 ani, Dana s-a inrolat in armata, fiind inclus ulterior in Fortele Speciale. Dar cel mai mare vis al sau era acela de a face parte din echipa parasutistilor de elita a armatei americane, numita Golden Knights. Visul sau s-a implinit in anul 1993. In anul 1994 insa, avea sa se intample ceva ce, asa cum declara Dana, ii va schimba viata total. Evenimentul a avut loc in timpul unui exercitiu de rutina. Dana Bowman si colegul sau Jose Aguillon ar fi trebuit sa efectueze un exercitiu numit "Diamond Track" ce presupunea ca parasutistii sa sara in acelasi timp din avion, dar in directii opuse, purtand la picioare dispozitive care produc fum pentru a "desena" in aer forma pe care o efectuau. Cu toate ca aceasta demonstratie mai fusese facuta de zeci de ori, de aceasta data nu s-a mai intamplat ceea ce ar fi trebuit sa se intample; din cauza unei erori de estimare a distantei, Dana Bowman si colegul sau s-au ciocnit in aer la o viteza de peste 350 de km pe ora. In urma coliziunii, picioarele lui Dana Bowman au fost sectionate, unul deasupra genunchiului si celalalt sub genunchi iar Jose Aguillon, colegul si in acelasi timp prietenul sau, si-a pierdut viata. "A fost o tragedie. Cand s-a petrecut accidentul n-am stiut ce s-a intamplat cu mine. M-am trezit la spital, inconjurat de cativa colegi. Aveam tuburi de oxigen in gura si eram sub influenta medicamentelor, nu mai puteam vorbi. Am primit un carnet si un pix cu ajutorul carora sa pot comunica cu colegii mei. Mi-am amintit de Jose si am inceput sa notez: 'Jo...' iar colegii mi-au raspuns: 'Dana, nu iti amintesti ce s-a intamplat? A avut loc un accident teribil, din pacate Jose a murit iar tu ti-ai pierdut picioarele...'. In acel moment m-am ridicat putin si m-am uitat in jos spre picioare. E ca si cum ai fi seara in pat, te uiti la cearceaful care te acopera si vezi forma picioarelor. Eu nu mai vedeam acea forma cu care eram obisnuit; era doar cearceaful lipit de pat. Imi amintesc acel moment de parca s-ar fi intamplat astazi. In urma coliziunii mi-am pierdut cunostinta iar parasuta s-a deschis la cateva sute de metri de sol si am aterizat in cap, ranindu-ma foarte grav. Mi-am pierdut simtul olfactiv si gustul, nu am mai putut vorbi si am fost nevoit sa fac operatie plastica la frunte. Dupa ceva vreme petrecuta in spital am reinceput sa vorbesc. Cu toate ca era un pas inainte, eu eram ingrozit. Medicii incepusera sa imi explice pe un ton sec ca m-am lovit foarte tare la cap si ca nu voi mai fi niciodata la fel, nu voi mai putea merge, ca nu voi mai putea face tot ce faceam inainte de accident si ca va trebui sa ma obisnuiesc cu ideea. De cariera militara nici nu se mai aducea vorba... In timp ce eram in spital si incercam sa ma recuperez dupa acest accident teribil, sotia mea m-a parasit... Eram casatoriti de doar trei luni. A fost un soc. Dupa acel eveniment care mi-a schimbat viata, a venit o lovitura la fel de puternica din partea vietii. Totul imi fusese luat. Nu mai aveam nimic. Sotia si-a motivat gestul, spunand ca din ziua accidentului a incetat sa ma mai iubeasca. Totul s-a schimbat. Eu eram omul activ, care sarea din avion, care facea tot felul de lucruri. Acum eram insa un om cu handicap, in carucior cu rotile. Oamenii te privesc diferit. Cand intalnesti pe strada o persoana cu handicap, indiferent despre ce handicap este vorba, o privesti diferit. Exact asa faceam si eu, dar acum eram eu cel din fotoliul rulant. Privirile pe care le primeam din partea medicilor, dezgustul sotiei mele, toate astea m-au ingrozit. Intr-o fractiune de secunda viata mea se schimbase total. Dar cu toate astea trebuia sa imi adun fortele si sa ma ridic singur. Si asta am facut." La doar opt zile de la accident, Dana Bowman si-a gasit puterea de a participa la funerariile colegului sau, Jose Aguillon. Dana le-a promis colegilor ca va reveni alaturi de ei insa nimeni nu a considerat ca asa ceva este posibil, cu atat mai mult cu cat nici un alt militar american cu ambele picioare amputate nu a reusit sa se reinscrie in armata Statelor Unite. De obicei militarii care sufera accidente grave sunt pusi in rezerva. Insa dorinta lui Dana de a trece cu capul sus peste aceste incercari teribile ale vietii l-a determinat sa evolueze altfel decat se asteptau cunoscutii si chiar medicii sai. Daca in mod obisnuit o persoana ale carei picioare au fost amputate foloseste carjele in medie cam sase saptamani inainte de a folosi protezele, Dana Bowman si-a impus o serie de exercitii de recuperare foarte dure si a reusit astfel sa renunte la carje dupa numai patru zile de exercitii de recuperare. In august 1993, la sase luni dupa accident, Dana Bowman a fost invitat la nunta a doi colegi parasutisti care doreau sa sarbatoreasca evenimentul cu un salt in grup din avion. Dana a gasit in aceasta dorinta a colegilor sai oportunitatea de care avea nevoie, participand la aceasta saritura de grup. Saltul a fost o reusita, la fel ca si aterizarea, iar Dana le-a aratat superiorilor sai inregistrarea video a saltului. Astfel Dana Bowman a devenit prima persoana cu ambele picioare amputate care s-a reinscris in armata Statelor Unite. Asa cum spune chiar el, accidentul i-a schimbat total viata, dar nu regreta acest lucru. Daca ar putea da timpul inapoi pentru a impiedica sa se intample ceea ce s-a intamplat, nu ar face-o. Dana Bowman s-a retras din armata americana si si-a indreptat pasi spre o lume cu totul diferita, devenind speaker motivational. El a demonstrat ca orice problema poate fi depasita iar prin discursurile sale incearca sa-si ajute semenii sa-si recapete motivatia, fiind in prezent un speaker motivational cunoscut la nivel international. In luna septembrie a acestui an, Dana Bowman a venit si in Romania pentru a sustine un seminar organizat de compania "Learning about" cu tema "'It's Not The Disability... It's The Ability

Owen Wilson, un comediant "curtat" la Hollywood

L-ai vazut in "Wedding Crashers", iar acum "troneaza" pe marile ecrane in filmul "You, Me And Dupree", in care face echipa cu Kate Hudson si Matt Dillon, o comedie spumoasa care ii vine, in ceea ce priveste stilul, ca o manusa. Este unul dintre actorii de comedie cotati foarte bine la Hollywood, in ultimii ani, si unul dintre cei mai ravniti burlaci din Cetatea Filmului. Un spirit liber si optimist, Owen Wilson are si el in spate o seama de intamplari amuzante, pe care te invit sa le cunosti... El insusi afirma despre sine ca are foarte multe "toane", in functie de care ia atitudine si reactioneaza. Actorul declara despre el: "Cred ca exista un fel de sindrom al copilului de varsta mijlocie. Nu stiu foarte sigur ce inseamna asta, dar cred ca sufar de acest lucru." Poate tocmai de aceea prietenii spun despre el ca este o fire impulsiva si un jucator care nu stie sa reactioneze foarte bine cand pierde sau cand castiga, in ambele situatii manifestandu-se radical. Wes Anderson spunea in acest sens despre starul de comedie: "Este faimos pentru ca nu isi plateste pariurile si pentru ca face orice ii sta in putere, merge pe cartea 'totul sau nimic', pana cand spiritele se calmeaza sau conflictul dispare de la sine." Un tip care se implica foarte mult in tot ceea ce face, Wilson s-a indragostit de Hawaii in timp ce filma "The Big Bounce", in 2003. Starul i-a marturisit intr-o zi unei jurnaliste: "Cred ca as putea trai aici. Chiar am inceput sa ma uit la proprietatile scoase la vanzare. Dar apoi am vorbit cu unchiul meu, zilele trecute, care mi-a reamintit ca acelasi lucru faceam si in Bratislava (capitala bombardata a Slovaciei), in timpul filmarilor de la 'Behind Enemy Lines'." Comediantul si-a amintit si de experientele sale mai putin placute si... flatante pentru el, din cinematografie: "Am facut un film, 'Anaconda' si am ratat 43 din cele 47 de ore de fitness pe care le aveam de facut, ca antrenament pentru film... Intr-o zi, am mers pe Amazon, iar regizorul m-a vazut fara camasa pe mine si mi-a zis ceva de genul: 'Ei bine, probabil ca esti unul dintre tipii aia care inoata cu camasa pe ei.'" Intr-adevar, Wilson poate fi vazut in "Anaconda" inotand imbracat... In timpul unei aparitii in emisiunea "The Tonight Show", Wilson i-a spus prezentatorului Jay Leno ca a participat recent la o petrecere Mardi Gras la Vila Playboy. Actorul a legat aceasta experienta de vizita pe care o facuse la Casa Alba. "A fost incitant", a declarat el. "Asta este singurul lucru cu care pot face comparatie." Leno a fost extrem de amuzat de comparatia respectiva: "Probabil ca ai fost acolo cand era Clinton presedinte!". Adevarul este ca vizita lui Wilson la Casa Alba exact in aceasta perioada a avut loc... Owen s-a apropiat foarte mult de regizoarea Betty Thomas pe platoul de filmare a peliculei "I Spy". "I-am povestit de o fata cu care incepusem sa ma intalnesc si careia ii cumparasem un irigator de Craciun. A fost un cadou dezastru si incepusem sa vorbim despre cadouri prost alese. Asa ca ea mi-a facut cadou de ziua mea un aparat de curatat CD-uri." Faimos pentru faptul ca este un impiedicat si predispus la accidente, actorul si-a spart nasul in foarte multe randuri. Intr-o zi, in timpul filmarilor de la "The Haunting", starul a mai trecut printr-o belea - si-a taiat barbia si a fost nevoit sa mearga la spital, unde doctorii i-au cusut rana. Cum a reusit insa comediantul sa ajunga intr-o astfel de situatie? S-a accidentat in timp ce "ataca", inarmat cu un sfesnic, un portret al lui Hugh Crane... Tot in legatura cu "talentul" lui Wilson de a cadea prada accidentelor, Jackie Chan a raspuns, intrebat fiind cine este "cel mai mare pampalau" alaturi de care a lucrat vreodata: "Owen Wilson. Intotdeauna spune: 'Jackie, nu sunt genul asta de actor. Personajul meu nu este luptatorul in filmul asta.' Asa ca nu il pun sa faca decat lucruri mici si rapide, cum ar fi lovitura 'kung pow chicken' in 'Shanghai Knights' - da un pumn si apoi prinde palaria." Autoproclamat poznas si incurca-lume, actorul inca de mic a dat dovada faptului ca va face numai trasnai si probleme... In timp ce urma cursurile scolii private St. Mark's Academy din Dallas, Texas, tanarul Wilson a fost exmatriculat in clasa a zecea. Care era "infractiunea" de care se facea vinovat? Faptul ca i-a furat profesoarei sale de geometrie cartea cu raspunsurile de la problemele de matematica... Ca sa iti faci o idee si mai clara despre "potentialul" starului, scena din pelicula "The Royal Tenenbaums", in care Gene Hackman il impusca pe Ben Stiller, se bazeaza pe o poveste adevarata: Owen si-a impuscat fratele mai mare, Andrew, in copilarie... Si, pentru ca tot vorbim despre Ben Stiller, prietenul si colegul lui Wilson, sa vedem si care este viziunea sa despre lucrul alaturi de acesta: "Cand ajungi sa il cunosti, nu te astepti la prea multe, asa ca niciodata nu esti dezamagit. Avem o relatie in care bucuria noastra consta in a face glume unul pe seama celuilalt." Stiller a continuat: "Cand faceam promovare filmului 'Starsky & Hutch', spuneam aceleasi povesti mereu si mereu. La un moment dat, s-a luat de mine ca spun aceleasi glume si istorisiri si a inceput sa faca misto de mine. Dar apoi incepea sa mi le fure! La propriu! Acorda un interviu si spunea una dintre povestile mele de parca ar fi fost ale lui. Asta este clasic pentru Owen, ca sa stiti si voi..." Stiller a explicat apoi de ce nu mai urmareste filmele lui Owen: "Este ca si cum te-ai uita la iubita ta cum face sex cu un alt tip." Owen Wilson este un actor extrem de natural. Faptul ca nu a luat niciodata lectii de actorie si totusi se achita cu brio de rolurile sale spune multe despre talentul sau. Mai mult decat atat, el insusi a afirmat ca niciodata nu s-a gandit foarte mult la si nici nu a planificat rolurile pe care le-a primit in filme. Este un tip amuzant, care incearca sa glumeasca pe seama oricarui lucru, pentru a trece mai usor peste situatiile incomode. Printre acestea se numara si scenele de sex pe care este nevoit sa le joace in pelicule. Actorul afirma despre ele: "E o modalitate dura de a-ti petrece ziua, credeti-ma"... Si, pentru ca tot este prezent pe marile ecrane intr-o comedie, iti recomand sa vezi filmul "You, Me And Dupree" ("Doar tu si eu. Al treilea e in plus!") - vei avea parte de o intriga ce te va prinde si de o poveste ale carei glume se leaga cat se poate de bine. Daca nu esti o fana a genului de comedie superficiala si comerciala aparuta la Hollywood, atunci acesta este filmul pentru tine - te va "agata" cu povestea lui care, desi banala si usor exagerata, pare macar sincera si "curata". Vei avea parte de o mostra de talent a la Owen Wilson!

DJ Project - Povestea este inca la inceput...

Talentati? Cele sase albume lansate pana acum vorbesc de la sine. Profesionisti? Longevitatea trupei este o carte de vizita in acest sens. Cea mai mare casa de discuri din lume, Universal Music, este de aceeasi parere... de vreme ce a semnat un contract cu ei, angajandu-se ca pe parcursul urmatorilor trei ani sa-i reprezinte in intreaga lume. Formatia DJ Project - adica Elena, Gino si Maxx - constituie una dintre exceptiile fericite in peisajul, altminteri destul de pestrit, al show-biz-ului autohton. Cel mai recent album, "Povestea mea", a fost primit extraordinar de bine de catre fani. Cat despre videoclipul "Before I sleep", acesta a fost filmat intr-un cadru inedit, iar publicul din Romania il va putea viziona dupa premiera europeana. Pana atunci, suspansul este cu atat mai mare cu cat ni s-a spus ca finalul este unul neasteptat.- Cat de lung a fost drumul de la "Experience" si pana la "Povestea mea"? Cat de la primul la al saselea album! Intr-adevar lung si nu intotdeauna usor, dar a meritat fiecare efort si fiecare sacrificiu pe care l-am facut. Pentru ca acum am ajuns in top... si intentionam sa ramanem aici cat mai multa vreme!- Una dintre cele mai mari realizari ale voastre, unice de altfel in lumea show-biz-ului autohton, este faptul ca ati semnat un contract cu Universal Music, cea mai mare casa de discuri din lume. Cum s-a intamplat acest lucru? Reprezentantii Universal Music ne-au contactat prin intermediul casei noastre de discuri, Cat Music, dupa care ne-am intalnit cu ei la Bucuresti, pentru a ne cunoaste. Contractul s-a incheiat imediat dupa aceasta intrevedere si este pe trei ani, pentru absolut toate teritoriile ("worldwide"), exceptie facand Romania, unde ramanem exclusiv artisti Cat Music.- Cum a fost primit single-ul "Lumea ta" de catre publicul din strainatate? Pentru ca suntem modesti, iti raspundem "Bine"! (rad)- Acum ceva vreme, si O-Zone au repurtat un succes considerabil in strainatate, dupa care s-au cufundat in uitare... Care este "reteta" voastra pentru a nu vi se intampla acelasi lucru? In primul rand, O-Zone au ales sa se desparta exact cand erau in culmea succesului. Nu credem ca lumea i-a uitat. Afara vand in continuare foarte bine, din cate am auzit. Oricum, noi avem un sound special, linii melodice usor de retinut, texte sensibile si, mai ales, vocea Elenei; o multime de motive pentru care DJ Project nu se va cufunda prea curand in uitare!- Ce a insemnat pentru voi nominalizarea printre cele cinci formatii romanesti participante la concursul pentru trofeul MTV Romanian Best Act? Povestiti-ne putin despre aceasta experienta... Ne bucuram pentru aceasta nominalizare, mai ales ca este a doua din cariera noastra, dupa cea de anul precedent. Si concurenta de acum este una puternica, celelalte trupe fiind si ele nume de referinta ale muzicii romanesti, fapt ce ne face sa credem ca Romania va fi bine reprezentata la European Music Awards. Datoram aceasta nominalizare fanilor nostri, carora le multumim ca am ajuns pentru a doua oara consecutiv sa participam la MTV European Music Awards, Best Romanian Act. De-abia asteptam sa vedem ce o sa se intample...- Unele dintre melodiile voastre, precum "Privirea ta", "Soapte", "Lumea ta", au devenit adevarate slagare. Va este teama vreodata ca, daca ati aborda un alt gen de muzica, publicul nu v-ar mai percepe la fel? Cu siguranta, nu.- Cum au decurs filmarile pentru videoclipul piesei "Before I Sleep" si care este povestea acestuia? Videoclipul pentru export a fost regizat de Dragos Buliga si director de imagine a fost Serban Ionescu (Rushinica). Filmarile au durat doua zile si au avut loc, cu exceptia scenelor de exterior, pe platourile de la Studiourile Atlantis, in decoruri special construite pentru aceasta productie. La baza scenariului a stat o idee a lui Emil Burloi, managerul nostru. Videoclipul este unul de atmosfera, probabil o premiera pentru Romania, dar si pentru afara! Detaliile sunt filmate in slow-motion, astfel conturandu-se o atmosfera ireala si o mare incarcatura de sensibilitate. Elena traieste o experienta stranie, noi doi fiind personajele prin care ea isi pastreaza legaturile cu lumea reala, printre atatea simboluri ireale care traverseaza clipul. Actiunea se petrece intr-un lift ca de pe vremuri; Elena e prizoniera unui spatiu claustrofob, din care se poate vedea dar nu se poate interveni. Liftul transcede de la un etaj la altul fara sa stationeze iar personaje, lumi si stari caudate se perinda prin fata Elenei. Videoclipul surprinde printr-un final neasteptat si va putea fi vazut pe ecranele din Romania numai dupa premiera europeana...- Cat de mult se va implica Universal Music in promovarea voastra? Va urma cu siguranta un turneu de promovare, insa deocamdata nu avem detalii despre tarile si orasele care vor fi incluse in acest plan de promovare a single-ului "Before I Sleep".- Care ati spune ca este secretul longevitatii trupei DJ Project? Stilul DJ Project, care implica pastrarea constanta a calitatii. Ba chiar vrem sa mentionam ca "Povestea mea", noul album DJ Project, este mai bun decat precedentul, asta in conditiile in care uneori se mai intampla ca dupa lansarea unor piese si albume de success, o trupa sa scoata un material mai putin bun, tocmai pentru ca este pe val.- De unde provine numele formatiei? Nu v-ati gandit ca, in prima faza, s-ar putea crea o confuzie si lumea ar fi putut crede ca va ocupati doar de mixaj? Nu. Desi amandoi, si eu si Maxx, avem o solida experienta de DJ, acesta a pornit ca un proiect de club, gasindu-si si pastrandu-si directia ulterior. DJ Project este o trupa cu un stil bine delimitat. Nici urma de confuzie.- Ce presupune, mai exact, mixajul si in ce masura va reprezinta aceasta activitate? Mixajul ne reprezinta si atat. In plus, in octombrie vom deschide la Timisoara prima scoala oficiala pentru pregatirea DJ-ilor si MC-ilor. Avem un protocol incheiat cu Ministerul Muncii, prin care pentru prima data in Romania profesia de DJ si MC vor fi recunoscute oficial si pe baza atestatelor eliberate pentru incheierea cursurilor organizate de noi, cei ce detin astfel de diplome vor putea fi angajati oficial ca DJ si MC intrucat aceste functii au fost introduse in Codul Ocupatiilor din Romania. Mai multe detalii puteti afla accesind site-ul www.westdj.ro.- In afara muzicii, mai aveti si alte preocupari comune? Daca da, care sunt acestea? Eu si Maxx avem in permanenta aceleasi preocupari, pentru ca suntem prieteni foarte buni! Elena ni se alatura doar cand ii permite timpul, pentru ca ea mai este si studenta la Conservator, in plus.- Ati efectuat numeroase turnee in tara. In ce oras v-ati simtit cel mai bine din punct de vedere al publicului si al atmosferei? Probabil ca fiecare oras are publicul lui si in fiecare dintre acestea ne-am simtit apreciati si am simtit ca muzica noastra este inteleasa... Cu toate acestea, in Timisoara ne simtim de fiecare data cel mai bine, din simplul motiv ca suntem acasa.

"A fost sau n-a fost?", unul dintre cele mai bune filme romanesti

Pelicula lui Corneliu Porumboiu, "A fost sau n-a fost?", va avea premiera romaneasca in data de 29 septembrie. Este, indiscutabil, unul dintre cele mai bune filme romanesti, facand inca o data dovada faptului ca cinematografia romaneasca da semne de revitalizare, datorita noului val de regizori tineri care reusesc sa se impuna la nivel international. Sa nu uitam ca "A fost sau n-a fost?" este o productie apreciata la nivel mondial - filmul a castigat trofeul Camera d'Or si premiul Label Europa Cinema la Cannes 2006, a obtinut trei premii la TIFF 2006: Cel mai bun film din competitie, Cel mai bun film din cadrul Zilelor Filmului Romanesc si Premiul publicului, iar nu mai departe de data de 23 septemebrie, pelicula a obtinut si distinctia de Premiul Criticii (15.000 $) la Eurasia Film Festival 2006. Este incredibil sa vezi ca filmele romanesti sunt apreciate nu doar de critica de specialitate, dar ca ele si aduc spectatori in salile de cinema, care vibreaza la povestea pe care regizorul o gandeste si o transpune impreuna cu intreaga echipa de filmare. Ei bine, "A fost sau n-a fost?" este catalogat de presa internationala ca fiind: "Amuzant, gustos si crud" - "Liberation", "O satira delicata a iluziilor post-comuniste, care subliniaza cruzimea istoriei fara a fi cruda cu personajele" - "Le Monde", "Un spirit muscator, balcanic" - "New York Times", "Wow! Ce film amuzant (radea toata sala) si totusi atat de inteligent" - "Telerama", "Forta filmului o da simplitatea lui. In primele scene, camera modesta si fixa a lui Porumboiu exploreaza lumea post-comunista cu o ironie care atinge apogeul comic in secventa extinsa a talk-show-ului" - "Variety", "Comedia functioneaza perfect, in principal datorita excelentei regii de actori (care au toti un timing comic fara cusur) si a scenariului spiritual" - Europeanfilms.net. Cu o astfel de prezentare mondiala, nu ai de ce sa crezi ca filmul nu este altceva decat un succes. Si, cu adevarat, Corneliu Porumboiu reuseste sa vorbeasca despre un trecut dureros cu zambetul pe buze, fara sa arate cu degetul si fara sa judece. Este o comedie satirica ce iti aduce in minte o perioada traita in Romania, dar si mai mult disecata si analizata, la intensitati paroxistice, adesea - Revolutia romana din 1989. Este un subiect atat de des intalnit in presa, in talk-show-uri si in filmele romanesti, incat a ajuns sa il exaspereze pe spectatorul care da semne ca nu mai suporta discutiile despre "teroristi", "Ceausescu", "securisti", "Ole-ole, comunismul nu mai e!" etc... In ciuda acestei suprasaturatii a omului de rand, Revolutia din '89 ramane un subiect "fierbinte" (un termen preferat de analistii politici si de jurnalisti...) in istoria poporului roman. Un subiect de care nu iti poti permite sa te legi fara sa stii ce faci si ce spui. Dar, asa cum la fotbal si politica se pricepe oricine, am ajuns si la ideea ca revolutia a fost facuta de noi toti, cei care am participat, am protestat, am fost... acolo. Nevoia romanului de a lua parte la unul dintre cele mai importante evenimente istorice pe care le-a trait si de a se "lauda" cu implicarea de care a dat dovada in momentul-cheie 1989. Filmul lui Porumboiu nu critica, nu pune la zid, dar realizeaza o fresca ironica a acestor eroi "nevazuti", nestiuti si total absenti ai Revolutiei... Pune la zid o mentalitate, un comportament, o atitudine. Cea a eroului venit dupa terminarea razboiului. Comunismul a lasat rani adanci si vii, de care aproape te miri ca poti rade cu atata nonsalanta vazand situatiile si povestile protagonistilor filmului... Pelicula nu se vrea o analiza politica si, in nici un caz, una exhaustiva, ci doar o poveste a felului in care oameni diferiti au trait Revolutia, cu perspectivele lor subiective, mai mult sau mai putin implicati in istorie si mai mult sau mai putin eroi. Este o viziune personala a Revolutiei, de o savoare si un umor inteligent extrem de fine, ce reuseste sa surprinda franturi de oameni ancorati intr-un moment decisiv pentru viata lor. O tragicomedie adesea de situatie, in care totul se axeaza pe importanta unui singur minut, 12.08, care face diferenta intre eroi si pasivitate, care face diferenta intre oras revolutionar si oras martor al revolutiei... Surprinzator de elocvent este modul lui Porumboiu de a decide etalarea povestii... Camera de luat vederi devine personaj in sine al filmului, se implica, are propriul punct de vedere asupra intregii actiuni. Porumboiu a precizat ca, din dorinta de a expune un punct de vedere personal, a povestit emisiunea la persoana I, alegand modalitatea de a transforma camera de luat vederi intr-un personaj de sine statator. Regizorul a marturisit: "Am vrut sa fiu pe cat de onest posibil. Sa fiu foarte aproape de ceea ce am simtit cand am vazut emisiunea, ca si cameramanul din film, el tot vrea sa participe, si incearca sa-si spuna parerea prin cadraj si tot felul de inovatii, de close-up-uri, de zoom-uri, sa se apropie de ei pentru a le surprinde adevarul spuselor." Actorii intra in pielea personajelor pe care le contruiesc aparent fara efort, cu gesturile, ticurile si atitudinile gandite impreuna cu regizorul. Un spatiu stramt in care se desfasoara aproape jumatate de film, cel al unui studio de televiziune, respectiv cel al Antenei 1 din oras... Un spatiu care nu iti lasa impresia de prea multa improvizatie si joc liber si in care totusi actorii dau dovada unei creativitati fantastice. Expresivitatea, modul in care se integreaza in spatiu si in intriga te tin lipit cu ochii de marele ecran. Si iata ca televiziunea se poate "vedea" si altfel, din perspectiva spectatorului in sala de cinema... Povestea unei revolutii care "A fost sau n-a fost?"... Intreaga tara a privit in direct la televizor cum multimi furioase l-au determinat pe dictatorul Ceausescu sa paraseasca Bucurestiul intr-un elicopter. Intr-un orasel linistit la est de capitala, la 16 ani de la aceasta data istorica, Virgil Jderescu (Teodor Corban), patronul unui post TV local, are doi invitati pentru a-si impartasi amintirile gloriei lor de revolutionari. Unul este Emanoil Piscoci (Mircea Andreescu), un batran pensionar si, uneori, Mos Craciun, celalalt Tiberiu Manescu (Ion Sapdaru), este un profesor de istorie care tocmai si-a platit datoriile pe bautura cu intreg salariul. Alaturi de Piscoci si de Manescu, Jderescu vrea sa raspunda la o intrebare care de 16 ani nu-si gaseste raspunsul: "A fost sau n-a fost revolutie in orasul nostru?". Impreuna isi vor aminti ziua in care au iesit in piata orasului strigand "Jos Ceausescu!". Dar telespectatorii suna pentru a-i contesta pe "eroi", care poate ca au baut intr-un bar sau se pregateau de Craciun mai degraba decat sa iasa in strazi ca revolutionari. Construit dintr-o serie de episoade aproape burlesti care ne familiarizeaza cu cele trei personaje principale, aceasta comedie trista creste si culmineaza cu una dintre cele mai bune scene din cinematografia romaneasca: un talk-show de la o televiziune de neprofesionisti, turnat in timp real. Corneliu Porumboiu a povestit in cadrul conferintei de presa despre sursa de inspiratie pentru acest film: "Ideea mi-a venit de la o emisiune pe care am vazut-o in urma cu 6 ani la o televiziune din Vaslui. Problema dezbatuta era: 'a fost sau n-a fost revolutie in orasul nostru?'. La inceput am ras, apoi m-am enervat si am sfarsit prin a inchide televizorul. In mai anul trecut, am terminat de scris un scenariu la care lucrasem doi ani, dar nu eram inca multumit de el. Am inceput sa scriu 'A fost sau n-a fost?', ca o terapie, pentru a ma distanta de celalalt scenariu. O luna mai tarziu (in iunie 2005), in mod surprinzator, il terminasem." Regizorul a mai spus despre filmul sau: "Ceea ce ramane dupa o revolutie sunt eroi si antieroi, simboluri si ideei. Pe mine m-a interesat sa prezint istorii personale despre Revolutie." Atat Ion Sapdaru, cat si Teodor Corban au fost actorii la care Porumboiu s-a gandit in prima instanta pentru rolurile din film, Mircea Andreescu alaturandu-se echipei ulterior, si datorita experientei sale din teatru. Numai George Guoqingyun (Chinezu' Chen) a fost ales prin casting, aceasta fiind prima apritie a sa intr-un film, in afara de o reclama in care a jucat anterior. Dupa cum a afirmat Mircea Andreescu, "Filmul a fost o adevarata provocare - este greu sa nu plictisesti, sa fii divers si colorat in conditiile in care jumatate de film se petrece in studio, filmat de la brau in sus. Insa am colaborat foarte bine cu echipa si ne-am ascultat unii pe altii. Ultimul cuvant ii apartinea, bineinteles, regizorului si scenaristului Corneliu Porumboiu. Totul se definitiva cu o zi inainte de filmari, insa au fost acceptate niste intentii ale noastre, care nu existau, dar care erau sugerate de scenariul initial." Teodor Corban a adaugat: "Mie, Corneliu mi-a prezentat tema filmului cu 3-4 luni inainte de filmari. Mi-a dat casete cu emisiuni ale postului de televiziune local, din Vaslui, si mi-a spus: 'Studiaza omul asta care prezinta emisiunea.' Si am inceput sa il analizez. Emisiunea in sine avea ceva haz, dar prezentatorul ei te plictisea ingrozitor si omora tot ce putea fi bun in talk-show-urile alea.'" Ion Sapdaru marturiseste ca nu s-a gandit foarte mult la cum sa isi interpreteze personajul. "Manescu e un om 'mic', din categoria acelora despre care a scris Gogol, si mie imi reusesc astfel de roluri de compozitie, le-am jucat toata viata. Pentru acest rol, m-am gandit la tata. Nu ca era betiv, dar a fost perdant toata viata lui, deci era usor sa mi-l imaginez in situatia lui Manescu. Inainte sa incepem repetitiile, il vedeam ceva mai protestatar, luand o atitudine mai clara, cel putin apropo de telefoanele pe care le primeste, mai ales de la securistul acela. Dar Corneliu ne-a mai temperat volubilitatea, pentru ca scena de la repetitii arata putin caragialian, putea sa semene cu acele multe comedii romanesti in care se rade de personaje, dar nu se identifica nimeni cu ele." Pe Sapdaru l-a fascinat de la bun inceput scenariul: "L-am citit la o masa, la restaurant, si nu am mai mancat nimic. Venea chelnerul, aducea ciorba, felul doi, sucul, desertul, si eu, nimic...". Corban a vorbit si despre perspectiva acestei prime experiente ale sale in lungmetraj, in rol principal: "Este pentru prima oara cand am jucat rol principal intr-un lungmetraj. Sunt foarte emotionat pentru destinul filmului. Am crezut in el, dar nu am sperat sa aiba un traseu atat de surprinzator de frumos. Muream de frica - abia pe la finalul filmarilor am inceput sa ma simt relaxat si mai in largul meu. Iar la Cannes, cand am vazut reactia salii, a fost ca in visele mele de cand eram mic, cand vroiam sa ma fac artist, ca lumea sa ma aplaude. A fost peste orice asteptari". Andreescu a marturisit, la randul sau: "Am debutat cu un tanar regizor, care debuta in lungmetraj si am facut acest lucru cu emotie. Nu e putin lucru sa ai o echipa tanara atat de atenta si disciplinata." Filmul este o productie 42 Km, productie independenta suta la suta, cu un buget de 220.000 Euro, bani despre care Porumboiu crede ca si-i va recupera: "Filmul este vandut deja in multe tari - 16 la numar, contractul se deruleaza, dar banii ii voi vedea dupa. Inca nu a fost vandut pentru televiziuni si abia in februarie o sa se vada clar balanta. Dar, din cate stiu eu, ar trebui sa acopere investitia." Filmul a fost prezent in circuitul de festivaluri, ajungand la Cannes, Sarajevo (spectacolul de deschidere), Ierusalim, Helsinki, Telluride, Toronto, Karlovy Vary, TIFF. In curand, se va lansa pe marile ecrane din SUA, Franta, Marea Britanie, Italia, Austria, Iran, Suedia, Olanda, Norvegia, Brazilia si Mexic. Avand in vedere ca filmul este o productie independenta, nici actorii nu au venit pe sume mari, lucru pe care l-au stiut inca de la inceput. Corneliu Porumboiu a adaugat ca nici campania de promovare a filmului nu a fost una agresiva, din acelasi motiv al conditiei de film independent. Ramane de vazut cati spectatori vor alege sa vada si sa sprijine "A fost sau n-a fost?"... Pelicula a fost realizata in orasul natal al regizorului, Vaslui, oras care a devenit, in prima parte a filmului, personaj de sine statator, punandu-si oricum amprenta asupra intregii actiuni. Andreescu a sustinut, la randul sau, acelasi lucru: "Atmosfera este cea care se vede in film, nu s-a facut nimic special pentru a obtine acea stare generala pe care o lasa filmul. Atmosfera oraselului ne-a ajutat foarte mult, pentru ca e aceeasi din 'A fost sau n-a fost?': calma si adormita. Hotelul unde stateam si imprejurimile erau pline de cunostinte si rubedenii de-ale lui Corneliu, ceea ce dadea un soi de pitoresc patriarhal, dulce - moldovenesc. De pilda, imi facea placere sa vad ca Porumboiu senior aparea de dimineata, inainte sa plecam la filmare, si-si saruta pe frunte feciorul." Andreescu a continuat: "Corneliu si-a ales extraordinar de bine orasul in care s-a nascut si orasul in care a facut acest film. Orasul asta stimuleaza foarte bine filmul. Cel putin, pe mine m-a stimulat. Oraselele astea mici au si ele ceva care atrag..." Corban a intarit spusele colegului sau: "Am stat in Vaslui doua luni, am stat si am conturat personajul. Am simtit ca ma tampesc in perioada aia si cred ca m-am si tampit, pentru ca personajul a iesit cat se poate de real." Repetitiile au reprezentat partea cea mai grea a filmului - numai partea emisiunii tv din film a insemnat repetitii de 10 zile si filmari de 6... Filmarile, per total, au insumat 30 de zile, in decembrie 2005. Emisiunea a fost repetata, dupa cum a povestit Porumboiu, pe bucati si, in functie de evolutia scenariului existent, scenele se rescriau, iar a doua zi dimineata actorii aveau in fata scenariul modificat. Mai mult decat atat, regizorul insusi a declarat ca nu a crezut ca va iesi neaparat un film din aceasta poveste: "Pana anul trecut, nu m-am gandit ca poate iesi un film din emisiunea asta, dar, cand m-am apucat de scris, a iesit ceva de la prima varianta." Corneliu a continuat: "Nu vreau sa fiu Miss Univers, sa plac la toata lumea. Ma intereseaza sa fac personajele si povestea sa functioneze, povestea sa stea in picioare, sa am ceva de zis si apoi restul vine de la sine. Daca o poveste este buna si sincera, va placea. Nu ma gandesc in primul rand la critica pe care o voi primi. In centrul filmelor mele stau personajele. Mi-e teama sa fac judecati morale, asta este opusul cinematografului, pentru mine. Am incercat sa ma concentrez pe cei trei: prezentatorul, profesorul, batranul, si amintirile lor despre Revolutie. Am vrut sa multiplic punctele de vedere asupra acestui eveniment. In timpul emisiunii, multi spectatori suna si isi povestesc si ei variantele. Dezbaterea despre fiecare minut al acestui eveniment este amuzanta si disperata." Nu poti povesti filmul in intensitatea lui... Nu poti schita decat liniile generale ale intrigii, dar nu si impactul pe care il va avea asupra ta. Vei rade cu lacrimi de situatii pe care le vei recunoaste. Te vei identifica pe alocuri cu personajele, vei recunoaste secvente traite in momentul '89, de parca toata Romania a fost si este trasa la indigo... Am trait aceleasi spaime - securisti, teroristi; aceleasi bucurii - manifestatii si proteste in pietele din centrele oraselor; aceleasi preocupari ulterioare - discutii, dezbateri televizate cu si despre Revolutie... Aceasta stereotipie, in toata disperarea ei, creeaza situatii de un comic nestavilit. Cel mai bine: mergi la cinema si vezi un film personalizat si cu totul altfel despre Revolutia din 1989. Si sa ne spui si noua apoi: a fost sau n-a fost?...

Edvin Marton si vioara Stradivarius - ecuatia artei la superlativ

Zambetul Mona Lisei. Misterul piramidelor. Nenumaratele controverse referitoare la existenta sau inexistenta labirintului mitologic. Sau... secretul viorilor Stradivarius. Te-ai putea gandi: ce legatura este intre toate acestea? Una singura: de foarte mult timp, constituie un inepuizabil subiect de dezbateri si controverse, atat pentru specialisti, cat si pentru publicul larg. Raspunsul? Poate il vom afla candva, dar parca mult mai interesant este sa ne intrebam "De ce?" si "Cum?". De fapt, tinand cont de misterul care inconjoara de secole viorile Stradivarius (recunoscute pentru calitatea impecabila a sunetului), am putea spune ca este vorba de un mit. Unul pe care muzicienii se straduiesc demult sa-l elucideze si, aparent, au reusit acest lucru. Pana cand va aparea o noua ipoteza... Un lucru este cert. Edvin Marton, violonist si compozitor maghiar, nu si-a propus sa ne explice aceasta enigma. Si nici n-ar fi fost necesar. "Ma intrebati care este diferenta dintre o vioara Stradivarius si oricare alta? Aceeasi ca si atunci cand vorbim despre o opera de arta semnata de Michelangelo, in raport cu o lucrare obisnuita. Este o bijuterie, o comoara", a afirmat artistul, in cadrul conferintei de presa sustinute pe 18 septembrie. Regalul pe care ni l-a oferit, in cadrul concertului sustinut pe 28 septembrie, a depasit cele mai indraznete inchipuiri ale noastre. Timp de doua ore, cei peste 4000 de spectatori prezenti la Sala Palatului s-au delectat (desi, poate ca e prea putin spus...) cu acordurile viorii Stradivarius. Edvin Marton a fost acompaniat de orchestra din Monte Carlo. O varietate de stiluri, intr-o alternanta perfecta... Spectacolul lui Edvin Marton a fost unic, diversificat si... desavarsit. De la "Primavara" lui Antonio Vivaldi la o melodie latino, de la "Tosca Fantasy" la celebrul hit "Bad" al lui Michael Jackson, sau de la "Romeo and Juliet" la "Nasul", artistul ne-a incantat sufletul si ne-a facut sa trecem printr-o multitudine de stari sufletesti. Pe care, cu siguranta, nu avem ocazia sa le traim foarte des... "Toti indragostitii din sala sa ridice mana!", ne-a solicitat Marton la un moment dat, si mai mult de jumatate din cei prezenti s-au conformat. "Cu dedicatie speciala pentru voi, cei indragostiti, o melodie romantica: 'Love in Venice'". Acordurile line ale piesei ne-au facut sa plutim in gondole, pe canalele din Venetia, in timp ce un cuplu de dansatori a completat efectul... Poate ca unul dintre cele mai emotionante momente ale serii a fost atunci cand Edvin Marton a interpretat celebra arie "O sole mio". Parea ca nimeni din sala nu mai are curajul sa rasufle, ca si cum de teama ca prin respiratie ar putea sa perturbe calitatea sunetului. Aplauzele care au "pigmentat" pe alocuri interpretarea si care au izbucnit la final au fost singura modalitate prin care am fi putut sa ne exprimam gratitudinea. Regia spectacolului a fost atent gandita, din toate punctele de vedere. Dincolo de extraordinarele elemente de ordin vizual, create cu ajutorul laserului, Edvin Marton s-a dovedit un fin cunoscator al psihologiei publicului, alternand permanent registrul. Astfel, dupa ce ne-a facut sa visam, a schimbat stilul, ridicand intreaga sala in picioare cu o melodie latino sau cu o piesa orientala, in timp ce trupa de dans Brioni, nelipsita de la nici unul dintre spectacolele sale, a electrizat atmosfera. "Aceasta va fi ultima piesa", ne-a anuntat Edvin Marton, iar din toata sala a rasunat un oftat prelungit. Cum sa-l fi lasat sa plece? Dar artistul a fost mai generos decat am fi indraznit sa speram, oferindu-ne nu mai putin de trei bisuri: Paganini 5, o piesa de pe coloana sonora a celebrei trilogii "Nasul", precum si o melodie interpretata fara orchestra. Probabil ca multi dintre cei prezenti aveam acelasi sentiment: acela ca timpul se oprise si nu mai exista nimic in afara lui Edvin Marton si a unei viori construite in urma cu 300 de ani... Din fericire, vom avea posibilitatea de a-l reintalni pe Edvin Marton, mai curand decat am fi sperat. Anul viitor, in luna februarie, artistul va reveni in Romania si va acompania un show pe gheata sustinut de patinatori medaliati olimpic la Torino. O cariera prodigioasa, inceputa inca de la varsta de trei ani... Cunoscut in Romania ca urmare a prezentei sale la gala laureatilor Campionatului Mondial de patinaj, unde a aparut pe gheata alaturi de medaliatul cu aur Evgeny Plushenko, Edvin Marton si-a inceput cariera cand avea numai trei ani. Patru ani mai tarziu, cand alti copii invata sa scrie si sa citeasca, el interpreta deja primele concerte de vioara compuse de Wolfgang Amadeus Mozart. Pe parcurs, si-a desavarsit educatia muzicala si stilul interpretativ in strainatate, studiind la Moscova, Viena sau New York, iar anul acesta a castigat prestigiosul premiu Emmy, precum si "Vioara de Aur". De asemenea, a colaborat cu artisti renumiti, precum Phil Collins, Lou Bega, Seal sau Zucchero. Si totusi... in ce consta misterul viorilor Stradivarius? Dupa cum spuneam, acest subiect a suscitat curiozitatea a numerosi specialisti. De altfel, nu putini au fost aceia care au incercat sa "plagieze" viorile Stradivarius, tratand lemnul cu diferite substante chimice si incercand sa obtina sunetul care s-a dovedit inimitabil. Altii, in pas cu tehnologia moderna, au creat programe pentru a studia sunetul cu ajutorul computerului si a-i descoperi acel "ceva". Zadarnic, insa. Antonio Stradivari a luat cu sine secretul acustic. Particularitatea viorilor Stradivarius consta in deosebita claritate a sunetului, precum si in rezonanta acestuia, indiferent de tonalitate. Potrivit unor cercetari aprofundate, explicatia ar putea consta in forma viorii, precum si in substantele folosite pentru tratarea lemnului din care sunt lucrate. Dar aceasta nu este o certitudine... ci doar una dintre numeroasele ipoteze formulate in legatura cu acest subiect.

Uma Thurman, o actrita care stie sa si gafeze...

Cel mai recent film in care o poti vedea pe Uma Thurman pe marile ecrane din Romania este "Fosta mea Super-Gagica" ("My Super Ex-Girlfriend"), o productie din 2006, in care joaca alaturi de Luke Wilson. Nu as putea spune ca este genul de film potrivit pentru aceasta actrita foarte talentata - pelicula "scartaie" considerabil, desi se vrea a fi o comedie spumoasa, un gen in care Uma nu prea a jucat pana acum. Oricum, acesta este cel mai bun exemplu ca vedeta poate sa si gafeze... Sa vedem insa si alte situatii in care Thurman a dat cu stangul in dreptul... Sau nu... O poveste de dragoste, un sot, doi copii... In una dintre zilele de filmare pentru pelicula lui Andrew Niccol, "Gattaca", Uma Thurman s-a "legat" de colegul ei de film (si de viitorul ei sot), Ethan Hawke, in timp ce acesta avea de realizat o scena. Avand grija sa nu stea in bataia camerei de luat vederi, actrita s-a apucat sa ii lege sireturile de la pantofi unele de altele... Thurman si Hawke s-au intalnit prima oara in fata unui bancomat si apoi din nou la evenimentul de lansare oficiala a filmului "Pulp Fiction", insa relatia lor amoroasa nu a evoluat pana cand nu au jucat impreuna in "Gattaca". Si, ca tot vorbim despre astfel de intalniri, in context se potriveste si zicala preferata a vedetei, din prajiturile chinezesti cu ravase: "Tine minte lectia, uita experienta."... Desi erau deja logoditi, Uma Thurman si Ethan Hawke au decis sa se casatoreasca dupa ce Thurman si-a dat seama ca este insarcinata. "Eram mare cat casa!", isi aminteste actrita de juramintele depuse in fata altarului din biserica newyorkeza St. John the Divine. "Si am mai purtat si alb!". Cand Hawke a cerut-o pentru prima oara de sotie, Thurman a refuzat sa se casatoreasca cu el. "Nu am vrut sa facem o nunta prea din scurt.", a explicat ea. Totusi, trei saptamani mai tarziu ea a fost cea care i-a cerut insistent starului sa se casatoreasca cu ea: "Mi-am dat seama ca vreau ca el sa imi fie 'ruda cea mai apropiata'." In timp ce Hawke filma "Snow Falling on Cedars", Thurman l-a "tarat" pe actor intr-un magazin din Vancouver. Acesta se numea Absolutely Diapers, unde Hawke a invatat sa schimbe scutecele unei papusi de marimea unui bebelus. La scurt timp dupa nunta, starul a fost vazut intr-o cafenea, citind povesti copilului lor nenascut, in timp ce Thurman isi mangaia burta. "Este mai bine sa ai o relatie cu cineva care te insala", a declarat candva Uma, "decat cu cineva care nu trage apa la toaleta." Totusi, la scurt timp dupa aceasta afirmatie, Thurman si Hawke s-au despartit dupa cinci ani de mariaj (si doi copii), din cauza relatiei amoroase pe care actorul a avut-o cu modelul canadian in varsta de 22 de ani, Jen Perzow. Semn ca nimeni nu rezista foarte mult... Uma Thurman, imposibil de uitat... Uma a fost intervievata la un moment dat de o jurnalista a revistei "Jane Magazine". "Stii", i-a spus actrita, "daca ai adauga rom la balsamul ala de buze cu nuca de cocos pe care ti-l tot aplici pe buze, ti-ai putea prepara singura un cocktail daiquiri!". Desi o vedeta extrem de stilata si de cocheta, Thurman nu a fost niciodata genul care sa faca parada si sa se "aboneze" la cele mai fandosite tendinte ale modei si frumusetii. Un exemplu in acest sens il ofera chiar co-presedintele Miramax, Harvey Weinstein, care a afirmat ca Uma a refuzat candva un salariu de 2 milioane $ pentru un rol care implica putin mai mult decat sa stea si sa arate "decorativ"... Intr-o zi, pe platoul de filmare a uneia dintre peliculele care a consacrat-o pe Thurman, "Pulp Fiction", Eric Stoltz a filmat o scena memorabila, in care personajul sau salveaza viata iubitei unui gangster care luase o supradoza (rolul femeii a fost interpretat de Uma Thurman), infigandu-i un ac subcutanat direct in inima. Verdictul sau? "A fost un fel de fantezie perversa: Uma Thurman a cazut lesinata la picioarele mele, purtand o proteza peste sani. As putea sa bifez asta pe lista mea de fantezii...". Ceea ce spune foarte multe despre cat de mult este dorita, ca femeie, Uma Thurman, chiar si printre colegii sai de breasla. Uma este considerata a fi una dintre cele mai sexy celebritati hollywoodiene, de o frumusete exotica... Dintre toate personajele din "Pulp Fiction"-ul lui Quentin Tarantino, Mia Wallace, sotia unui criminal periculos cu o acuta dependenta de cocaina, a fost preferatul regizorului. "Ii stiam sufletul pe toate partile si cum trebuie sa fie, dar nu aveam nici cea mai vaga idee despre cum ar putea sa arate", isi aminteste Tarantino. "Toate actritele, de la Isabella Rossellini la Alfre Woodard, Holly Hunter si Meg Ryan, toate au dat proba pentru acest rol." Cum si-a dat insa seama realizatorul de filme ca Thurman este actrita perfecta pentru rol? "Am luat cina cu o alta actrita", a adaugat Tarantino, "si am simtit ca e ca si cum o insel pe Uma!". Secventa din "Pulp Fiction" in care Mia ia o supradoza si, pentru a i se salva viata, i se infige in inima un ac subcutanat, a fost filmata de la cap la coada - in fapt, a fost scos un ac din proteza pe care actrita a purtat-o peste sani si apoi scena a fost filmata derulandu-se inapoi. Alegeri ciudate... Ethan Hawke si Uma Thurman, care poarta numele unei zeitati hinduse ("Uma" inseamna "cea care acorda binecuvantarile"), si-au numit primul copil Maya, pentru ca fetita "sa se poata simti ca facand parte dintr-un trib". Thurman a glumit candva: "Cineva numit Jack, respectiv cat mai simplu, ar suferi o criza de identitate in familia mea." Iar numele de familie al fetei? Copilul, a explicat Thurman, va purta numele de familie "al parintelui pe care il uraste cel mai putin." Neobisnuitul nume al vedetei nu a fost singura sursa pentru lipsa de incredere in propria persoana, de-a lungul adolescentei sale. "Una dintre prietenele mamei mele ma batea pe umar cu multa amabilitate", isi aminteste vedeta, "si imi spunea: 'Stii, ai putea sa iti faci o operatie estetica la nas.'" Uma avea atunci 10 ani... La varsta de 19 ani, Uma Thurman s-a maritat cu baiatul rau al Marii Britanii, Gary Oldman (care, candva, a declarat ca, daca in viata sa nu ar fi existat actoria, probabil ca ar fi devenit un criminal). Mai putin de un an mai tarziu, cand casnicia lor a luat sfarsit, Oldman a fost intrebat de ce s-au despartit. Raspunsul starului? "Incearca tu sa traiesti cu un inger."... "Ingerul" la primul sau sarut, la varsta de opt ani: "A fost scurt, ud si apoi asta a fost. A fost o treaba profesionista. Am avut nevoie sa fiu sarutata si am fost sarutata." In copilarie, Uma era cu adevarat obsedata de papusile Barbie. "Eram atat de obsedata de ele, ca iconuri, desi felul in care corpul lor era proportionat insemna ca nu vor avea niciodata menstruatie si toate lucrurile despre care stim acum... M-am jucat cu ele ore in sir si le-am transformat in sclave ale sexului. Aveau iubiti si erau dependente de ei si apoi venea un alt tip care le incuia in camera...". Ceea ce spune multe despre imaginatia actritei la varste atat de fragede... Thurman a acordat la un moment dat un interviu revistei "Premiere". Raspunzand la o intrebare legata de tematica din filmele sale, vedeta s-a oprit brusc si, cu o sclipire strengareasca in privire, a intrebat, la randul ei: "Nu te intereseaza, de fapt, sa zicem, sa afli ca asistentul nu stiu carui regizor spune despre mine ca sunt o adevarata scorpie?". La o petrecere ce a avut loc in Woodstock, New York, in august 2000, tatal lui Thurman, Robert, a intrat in piscina, dar a iesit fara ochiul sau de sticla (barbatul si-a pierdut ochiul in timp ce fixa un cauciuc dezumflat la masina personala). Actrita - observand incurcatura in care s-a trezit tatal sau - pur si simplu s-a aruncat in apa, a recuperat ochiul de pe fundul piscinei si i l-a inmanat proprietarului de drept, care l-a fixat imediat la loc. Uma Thurman nu a fost deloc incantata sa afle ca George W. Bush era foarte posibil sa castige campania electorala din anul 2000. "Daca va fi ales", a observat actrita, "va avea cel mai putin impresionant record pe care l-a avut orice sef de stat in intreaga noastra istorie. O, a dat gres in atatea si atatea domenii...". Spre exemplu, potrivit lui Thurman, prima reactie a lui Bush la o intrebare legata de pedeapsa cu moartea - "A izbucnit in ras."...

Walt Disney - omul care nu ne lasa sa uitam ca am fost candva copii...

Oare cum ar fi aratat lumea daca Walt Disney n-ar fi existat? Ar fi prea trist sa ne imaginam acest lucru... de fapt, am spune ca este imposibil: cum ar fi fost copilaria fara Mickey Mouse, poznasul Donald, simpaticul Pluto, sau fara inegalabilele filme clasice de animatie precum "Alba ca Zapada si cei sapte pitici", "Bambi", "Dumbo" sau "Pinocchio"? Walt Disney a transformat lumea, fiind un adevarat pionier in domeniul filmului de animatie si a gasit in permanenta cele mai ingenioase modalitati de a inova si de a-si pune ideile in practica... Daca ar trebui sa-l caracterizam in doua cuvinte, am putea foarte bine sa-l descriem pe Walt Disney cu ajutorul urmatorilor termeni: "imaginatie si perseverenta". Ordinea este aleatorie, insa cum se spune, una fara cealalta nu ar fi dat nici un rezultat... Chiar daca anul acesta se vor implini 40 de ani de la moartea sa si chiar daca nu mai suntem demult copii, de fiecare data cand ne uitam la desenele animate semnate de el simtim cum timpul zboara si copilaria pare sa se fi intors, ca si cand n-ar fi "plecat" niciodata. "Adultii nu sunt decat niste copii care au crescut, asta e tot", spunea Disney. Initial, Walt Disney si-a dorit o cariera in publicitate, si chiar a lucrat o vreme in acest domeniu, fapt care i-a permis sa realizeze o serie de experimente in domeniul filmului de animatie. Primul film de desene animate realizat de el dateaza din epoca filmului mut si se numeste "Plane Craizy", iar protagonist era nimeni altul decat celebrul Mickey Mouse. Acest simpatic personaj era "creionat" de multa vreme in mintea lui Disney, insa pana la el, au aparut alte personaje, cum ar fi, spre exemplu, gascanul Oswald. Fiind foarte sensibil si "simtindu-si" publicul insa, Walt Disney a inteles ca publicul a inceput sa se plictiseasca de Oswald (chiar daca aventurile acestuia erau foarte interesante), si se gandea tot mai des la un alt personaj. Dar care ar fi putut fi acesta? Raspunsul a vebit de la sine intr-o buna zi, cand a vazut un soricel. Ideea l-a "lovit" in plin si a alergat in atelierul de creatie, pe care-l impartea cu un colaborator. "Ce s-a intamplat", l-a intrebat acesta, "de ce esti atat de ravasit?". "Dragul meu", a raspuns Disney, "am devenit tata! Da-mi voie sa-ti prezint 'odrasla'!", si, din cateva miscari, a desenat schita unui soricel cu manusi si ghete. Mickey Mouse se nascuse! Initial, Waltr Disney s-a gandit sa-l boteze Mortimer, insa sotia lui a fost de parere ca acest nume nu ar avea o rezonanta prea puternica in randul publicului, si i-a sugerat numele care a devenit arhicunoscut in intreaga lume. Problemele au aparut o data cu introducerea sunetului... pentru ca Mickey nu avea voce! Ar mai fi putut avea succes, in conditiile in care in toate cinematografele rulau pelicule sonore? Situatia era cu atat mai grava cu cat Walt Disney nu era intr-o situatie prea buna din punct de vedere financiar (resursele sale fusesera consumate aproape integral cu productia filmului), insa acest lucru nu l-a oprit din drum: a imprumutat suma necesara, iar premiera filmului, care a avut loc pe 18 noiembrie 1928 la Colony Theater din New York, a inregistrat un succes fulminant. Lumea i se deschidea lui Disney... iar producatorii de la Hollywwod au inceput sa fie tot mai interesati de el, aratandu-se dornici sa-i sponsorizeze proiectele. Walt Disney nu s-a adaptat insa foarte bine in Cetatea Filmului, pentru ca nu era ceea ce s-ar numi o persoana sociabila. Detesta celebrele petreceri hollywood-iene si, daca se angaja intr-o conversatie, ajungea inevitabil sa monologheze pe tema proiectelor si ideilor sale. Tocmai de aceea nu a avut multi prieteni. Singurii oameni apropiati erau cei alaturi de care lucra si care-i intelegeau viziunea - respectiv, colaboratorii sai. In rest, era considerat un tip ciudat, genial, dar cu care nu trebuie sa vorbesti prea mult... Disney este o legenda, acest lucru nu poate fi negat, desi a fost si contestat la vremea lui. Pelicula "Alba ca Zapada si cei sapte pitici" constituie o capodopera a genului. Lansat in 1937, in plina recesiune, filmul a avut incasari de aproape jumatate de milion de dolari, ceea ce este fantastic, tinand cont de situatia economica din acel moment. Personajele lui Walt Disney ne intampina si astazi, in celebrul parc de distractii Disneyland, ai carui "frati" - Disneyworld, din Florida, si Eurodisney, din Paris, se bucura de acelasi succes precum originalul. Indiferent de varsta pe care o avem, nu ar trebui sa ratam ocazia de a ne aduce aminte de copilarie, vizitand aceste mici universuri in sine, unde basmele prind viata, iar printii, printesele si piticii ne intampina la fiecare pas...

Joseph Pulitzer - un revolutionar in linia intai a jurnalismului

"Redacteaza stiri scurte, astfel incat sa te asiguri ca vor fi citite, limpezi si clare, astfel incat sa te asiguri ca vor fi apreciate, ofera detalii de atmosfera, astfel incat cititorii sa-si aminteasca de acest lucru si dupa cateva zile, si cu acuratete, pentru a le oferi cititorilor tai un ghid pretios".Ce este aceasta? O lectie elementara de jurnalism? Intr-adevar, acesta este raspunsul, iar fraza de mai sus apartine unuia dintre cei mai mari ziaristi ai tuturor timpurilor, un om care a lasat o mostenire nepretuita in aceasta profesie: Joseph Pulitzer.Din multe puncte de vedere, povestea lui reprezinta intruchiparea "visului american". Joseph Pulitzer s-a nascut in 1847 la Budapesta, iar la varsta de 17 ani a emigrat in Statele Unite ale Americii, unde a lucrat la o ferma si a fost chelner, in timp ce studia, individual, limba engleza. In 1868, a primit oferta de a fi redactor la un cotidian in limba germana, "Westliche Post". Si astfel a aparut prima semnatura a lui Pulitzer...A fost, cu siguranta, sansa de care avea nevoie. Incepand din acel moment, cariera lui a continuat pe o panta ascendenta, Pulitzer afirmandu-se in domeniul jurnalismului politic si de investigatie, participand la campanii electorale si construindu-si treptat o mica avere. Asa se face ca, in 1872, a fost in masura sa achizitioneze publicatia "St. Louis Post", la pretul de 3000 de dolari."Aventura" aceasta s-a dovedit un real succes, iar sase ani mai tarziu a cumparat cel de al doilea cotidian, "St. Louis Dispatch". Articolele sale, unele extrem de virulente, dar riguroase, constituiau adevarate "cruciade" la adresa coruptiei la nivel guvernamental, a jocurilor de noroc si a evaziunii fiscale.Un excelent manager si bun psiholog...Timpul, care la vremea aceea avea mai multa rabdare cu oamenii, a demonstrat ca Pulitzer era nu numai un excelent gazetar, ci avea si un foarte dezvoltat simt al afacerilor. In 1883, a cumparat cotidianul "New York World" care, la acea data, inregistra pierderi anuale in valoare de aproximativ 40.000 de dolari.Joseph Pulitzer a reusit sa intoarca roata, prin adoptarea unei politici editoriale bazate pe reportaje de interes uman si articole de senzatie gen tabloid. Dar acest lucru nu insemna abandonarea problemelor legate de sistemul de taxe (extrem de complex si... alunecos), coruptie si reforme economice.Pulitzer nu avea studii de specialitate insa, daca ne gandim la parcursul carierei sale, am fi tentati sa ne intrebam ce nevoie ar fi avut de diplome universitare... Inzestrat, intre altele, cu foarte multa sensibilitate, el a intuit ceea ce isi dorea publicul si a introdus o rubrica permanenta de benzi desenate, multumita careia vanzarile au crescut fabulos, iar "New York World" a devenit cotidianul cu cel mai mare tiraj de pe teritoriul Statelor Unite.Una dintre cele mai inspirate decizii a fost aceea de a o angaja pe Nellie Bly. Aceasta lucrase la cotidianul Pittsburgh Dispatch, de unde fusese nevoita sa demisioneze dupa ce o parte din articolele sale deranjasera prin revelatiile facute, iar cei vizati amenintasera cu retragerea publicitatii din paginile ziarului. Indrazneala ei l-a facut pe Joseph Pulitzer sa realizeze ce "comoara" ar putea deveni Nellie pentru ziarul sau, si i-a facut o oferta generoasa.Instinctul nu l-a inselat nici de data aceasta. Nellie Bly a realizat o serie de articole deosebite, "crescand" sub ochii si indrumarea lui, din punct de vedere profesional. Intre altele, a simulat dementa pentru a patrunde intr-un sanatoriu de psihiatrie, scriind astfel un expozeu socant, si, inspirata de romanul lui Jules Verne - "Ocolul pamantului in 80 de zile", a doborat recordul personajului Phileas Fogg si a realizat ocolul pamantului in 72 de zile, 6 ore, 11 minute si 14 secunde.Joseph Pulitzer se confrunta insa cu niste probleme grave de sanatate. La varsta de 43 de ani nu mai vedea aproape deloc, fiind fortat sa abandoneze activitatea editoriala. Nu a renuntat insa la conducerea propriu zisa a ziarelor sale, informandu-se in permanenta pe tema aceasta si sunandu-si subordonatii la orice ora din zi sau din noapte pentru a le trasa directive.Mostenirea lui Joseph PulitzerJurnalismul de investigatie a fost "prima sa dragoste" si a continuat sa-i acorde atentie pana cand a murit, in 1911. Lasa in urma o avere de doua milioane de dolari (colosala, pentru acele timpuri), bani din care donase o parte in vederea infiintarii unei facultati de jurnalism in cadrul universitatii Columbia.De asemenea, a lasat prin testament fonduri substantiale pentru acordarea premiilor Pulitzer - visul oricarui jurnalist de pretutindeni. Distinctiile se acorda anual, fiind gestionate de un departament al universitatii Columbia, iar fiecare castigator primeste cate 10.000 de dolari."Mi-am petrecut intreaga viata in slujba jurnalismului, pe care il consider una dintre cele mai nobile si importante profesii. Responsabilitatea noastra, a tuturor jurnalistilor, este extrem de mare, pentru ca oamenii citesc si ne cred. Nu trebuie sa uitam niciodata care este datoria si menirea noastra", spunea Pulitzer, spre sfarsitul vietii.

Cele mai puternice si influente femei ale lumii

Se spune ca in spatele puterii fiecarui barbat se afla o femeie, care il impulsioneaza si ii ofera o ratiune in viata. Ei bine, femeile nu mai trebuie sa stea in spate in zilele noastre! Femeile stiu ce vor, lupta pentru ceea ce cred si stiu sa isi implineasca singure idealurile. Tocmai de aceea, revista Forbes dedica anual un top special celor mai puternice si influente 100 femei din lume. Criteriile luate in considerare pentru acest top sunt reprezentate de vizibilitate, care se calculeaza in functie de citarile si aparitiile in mass-media, si de impactul economic, care inseamna statut social si "cartea de vizita" a personalitatii respective (spre exemplu, un premier este mult mai influent decat un senator), dar si dimensiunea sferei economice asupra careia un anumit lider detine suprematia. Anul acesta, topul Forbes a fost dat peste cap... Condoleezza Rice, consultant pe probleme de securitate nationala la Casa Alba, "femeia de fier" a Statelor Unite care a detinut suprematia acestui clasament doi ani la rand, a fost "detronata" de Angela Merkel, prima femeie care a devenit cancelarul Germaniei. Pe locul 3 in topul celor mai influente femei in domeniul politic se claseaza, dupa Rice, Hillary Rodham Clinton (locul 18), senator de New York. Pe locul 3 al topului general s-a clasat Wu Yi, premierul Chinei, una dintre femeile care stie sa ia decizii fara teama, la nivelul unei natiuni intregi. Merkel a castigat "la mustata" alegerile de anul trecut, inlocuindu-l astfel pe Gerhard Schroder in functia de cancelar. Ca formare profesionala, Merkel este un fost fizician din Germania de Est, care crede cu tarie in capitalismul bazat pe o piata libera. De cand a preluat postul de cancelar, Merkel si-a castigat pe drept respectul omologilor, la nivel international, devenind una dintre cele mai populare figuri politice din tara natala, datorita diplomatiei sale. Desi nu a intrat "in paine" de foarte mult timp, Merkel a reusit sa ii "zapaceasca" pe liderii mondiali, inclusiv pe Tony Blair si George W. Bush. In ciuda succesului urias de care se bucura in Germania, pe Merkel o asteapta o lupta acerba. Nivelul sau de popularitate a scazut la 56% de la 80% cat avea la inceputul acestui an, ceea ce face din ce in ce mai dificila reusita ei fara probleme in fata initiativelor legislative cheie, intre acestea incluzandu-se si reforma sanitara si restructurarea taxelor. Merkel a "mostenit" o economie stabila, care abia recent a dat semne de revitalizare. In acelasi timp, Merkel a aliat Germania Statelor Unite ale Americii impotriva activitatilor nucleare desfasurate de Iran. De asemenea, in cadrul summit-ului G8 din aceasta vara, si-a exprimat parerea intr-un mod extrem de clar in ceea ce priveste securitatea energetica. Merita sa mentionam si faptul ca Angela Merkel a fost singura femeie prezenta la masa negocierilor... In spatele scenei, Merkel s-a straduit din rasputeri sa faciliteze si sa impulsioneze investitia americana in Germania. In fapt, Angela Merkel are un mesaj pentru marile trusturi si companii americane - Germania este deschisa pentru afaceri. In lunile mai si iunie, Merkel a calatorit in America fara tam-tam, refuzand sa acorde interviuri presei si avand intalniri departe de ochii presei cu lideri ai industriei americane, de la presedintele Coca-Cola, Neville Isdell, pana la boss-ul de la General Electric, Jeffrey Immelt, si Henry Paulson, presedintele, la vremea respectiva, al Goldman Sachs Group. Putere si influenta la nivel politic si in afaceri Iar Merkel este departe de a fi singura femeie care face valuri si genereaza controverse la nivel mondial. Pe lista intocmita de prestigioasa revista americana Forbes exista, din cele 100 de femei, doar 53 de origine americana, ceea ce indica faptul ca puterea si influenta femeilor din intreaga lume este in continua crestere. Mult mai multe femei decat in anii anteriori conduc natiuni intregi, nu doar companii sau fundatii. Topul de anul acesta include 30 de femei aflate in cele mai inalte pozitii guvernamentale, fata de 24 cate se aflau in topul din 2005. In ultimele 12 luni, Ellen Johnson-Sirleaf a devenit presedintele Liberiei, Michelle Bachelet presedintele natiunii chiliene, iar Han Myung-sook, primul premier de sex feminin al Coreei de Sud. Femeile incep din ce in ce mai mult sa isi spuna cuvantul in toate domeniile de activitate. Neelie Kroes, comisionarul european pentru competitie, a ajuns recent pe prima pagina a ziarelor din intreaga lume pentru ca a dat peste nas gigantului Microsoft cu o amenda de 358 de milioane $... Intre timp, Melinda Gates este responsabila pentru gestionarea unei donatii de 30 de miliarde $ din partea Warren Buffett, acordata Fundatiei Bill & Melinda Gates. Catalyst, o organizatie newyorkeza non-profit de cercetare, a descoperit ca numarul femeilor cu implicatii in bordul de conducere al marilor companii a ramas relativ neschimbat in ultimii trei ani, in special in Statele Unite ale Americii. Insa in 2006 exista 48 de femei care conduc, fie in rol de directori executivi, fie in cel de presedinte, marile companii din intreaga lume. Numarul acestora a crescut, comparativ cu anul 2005, cand astfel de femei cu mana forte nu erau decat 35. Fata de lista de anul trecut, femeile au preluat functii de top: Indra Nooyi (locul 4) - presedinte, CFO si director Pepsi Co., Irene Rosenfeld - CEO si director Kraft Foods si Patricia Woertz - CEO, presedinte si director Archer Daniels Midland. Semnul ca femeile au luat taurul de coarne este faptul ca sunt din ce in ce mai mult chemate sa curete scandalurile din marile corporatii. Femeile care nu s-au dat in laturi de la astfel de operatiuni si care se claseaza pe locuri de frunte pe lista Forbes sunt Patricia Russo de la Lucent Technologies si Anne Mulcahy (locul 5), presedinte si director executiv Xerox. Ambele au reusit sa isi salveze companiile de la faliment... Femeile din mass-media... Pentru femeile din sectorul media, care incearca sa isi faca un nume in domeniu, vremurile nu au fost niciodata mai stresante si mai grele, avand in vedere faptul ca planul mediatic este supus unei schimbari de-a dreptul seismice... Pentru femeile de la Hollywood, esecurile pot duce la distrugerea unei munci de o viata si a unei cariere intregi. Cea mai influenta persoana din show-biz ramane insa tot Oprah Winfrey, presedinte Harpo, clasata in topul Forbes pe locul 14. Winfrey este urmata pe locul 15 de Anne Sweeney, co-presedinte al Disney Media Networks, si de Judy McGrath (locul 52), presedinte si director executiv MTV Networks. In concluzie, femeile par sa preia puterea lumii. Sa fie acesta un semn al egalitatii intre sexe? Sau doar al faptului ca, in sfarsit, avem curajul de a intra in posesia lucrurilor care ne pot apartine?... Oricum ar fi, tendintele generale sunt pozitive pentru carierele si implicatia femeilor in toate activitatile si aspectele vietii.

Dragostea invinge totul cand stai in "Casa de langa lac"

"Casa de langa lac" este filmul pe care iti vei dori sa il vezi, indiferent daca ai 20 sau 50 de ani. Este povestea dragostei care invinge timpul si imposibilul. Este povestea pe care o vei savura cu fiecare secventa, intr-un decor fantastic si intr-o distributie de exceptie - Keanu Reeves si Sandra Bullock fac din nou echipa intr-o pelicula sensibila si emotionanta. Lasa-te cuprinsa de vraja unei povesti cu adevarat frumoase! Simtind ca este timpul pentru o schimbare in viata sa, dr. Kate Foster (Sandra Bullock) paraseste Illinois-ul, unde si-a incheiat rezidentiatul, si se angajeaza la aglomeratul spital din Chicago. Unicul lucru de care ii pare rau ca il lasa in urma este frumoasa casa pe care a inchiriat-o

Saviana Stanescu: "Fiecare timp, fiecare epoca are nevoie sa se regaseasca in Antigona"

Unul dintre cei mai cunoscuti dramaturgi contemporani, Saviana Stanescu, a revenit pentru a doua oara in Romania, dupa ce s-a stabilit la New York, in 2001. In intervalul 3-10 august, a sustinut, la Teatrul Desant din Bucuresti, un atelier de dramaturgie, intitulat "Reimaginand clasicii - 'Antigona'". De asemenea, pregateste si un workshop Ecumest, destinat operatorilor culturali, care va avea loc la sfarsitul lunii august. Saviana Stanescu ne-a vorbit despre reinventarea povestii Antigonei, modul in care a lucrat cu tinerii participanti la workshop si ne-a impartasit cateva fragmente din ceea ce inseamna viata ei in Statele Unite ale Americii, unde a luat-o, practic, de la capat, ajungand sa fie recunoscuta drept "o scriitoare pentru secolul 21", cum a numit-o Richard Schechner, prestigiosul regizor american, care a cooptat-o in compania sa, "East Coast Artists". - De ce este "Antigona" un subiect atat de fertil? In general, reimaginarile, reconfigurarile clasicilor sunt un teren fertil, care se practica in vest, iar in Statele Unite este chiar "trendy", adica foarte multi scriitori contemporani reinventeaza pe texte clasice. Eu chiar predau la New York University un curs de reconfigurare a clasicilor si, printre clasicii pe care ii reconfiguram adesea, se regaseste Antigona. Intr-adevar, Antigona este o poveste care revine des si este reinventata periodic, pe masura ce se succed diferite schimbari socio-culturale, politice. Se pare ca fiecare timp, fiecare epoca simte nevoia unei Antigone, are nevoie sa se regaseasca in Antigona. - De ce credeti ca se intampla astfel? Pentru ca sunt acolo niste teme fundamentale, care pot fi recitite si regasite in fiecare epoca: tineretea care nu face compromisuri, revolta individului impotriva autoritatilor statale, impotriva puterii, a conducatorului... Totodata, sunt si probleme de familie disfunctionala, este si iubirea, sacrificiul din iubire - alegerea intre iubire si morala, datorie, lege. Toate acestea sunt teme complexe si, intr-o versiune sau alta, stau la baza multor piese contemporane. De ce fac eu acest workshop, cu participanti tineri? Pentru ca una dintre temele principale, in care ei se regasesc, este aceea a tineretii, a adolescentului care nu face compromisuri si lupta pentru convingerile sale. In orice societate exista un rebel care se opune legilor impuse de autoritatea statala. - Cum au decurs lucrarile acestui workshop? In cadrul workshop-ului, am inceput prin a prezenta aceste concepte si felul in care se lucreaza pe reconfigurari ale clasicilor in vest, apoi am vorbit putin despre alte rescrieri, piese deja celebre, precum Antigona lui Jean Anouilh, care a raspuns foarte bine epocii lui, apoi exista niste Antigone contemporane: de exemplu o Antigona neagra (Tegony - A Black Antigone, a unui scriitor nigerian); in America, exista o Antigona care este plasata intr-un campus universitar, deci este o studenta care scrie o lucrare, iar profesorul ei este "Creon". De asemenea, exista o Antigona scrisa de un emigrant polonez, Janusz Glowacki, tot in New York, numita chiar "Antigona in New York" si plasata in zona homeless-ilor din New York. Eu am pornit fapt de la proiectul Antigona - Antigone Project, care s-a facut anul trecut la New York, in cadrul Women's Project si unde au participat cinci prietene ale mele, scriitoare, avand de scris o piesa de 15 minute, o reinventare a povestii Antigonei. Mi s-a parut foarte reusit acest proiect si, dupa modelul acesta, am conceput workshop-ul - un workshop pe care de altfel l-am mai tinut, in America. Dar a fost interesant pentru mine modul in care tinerii scriitori romani reinventeaza povestea Antigonei, pentru ca, in contextul social, politic si cultural romanesc, exista o anumita energie conflictuala, care se regaseste si in presa. Mi s-a parut interesant sa vad cum tinerii scriitori vor citi Antigona lui Sofocle si cum vor gasi de cuviinta sa o reinventeze. Le-am spus ca nu e nevoie sa respecte povestea cu exactitate si le-am explicat ce inseamna reinventari, reimaginari. Este important sa citim totusi textul clasic, sa-l respectam, dar sa avem si libertatea de a-l reinventa, prin experienta personala, talentul, viziunea fiecaruia... Da, am vrut sa-i sperii putin, sa vada niste chestii, sa se duca intai la tragedie si la niste teme mari. Altfel,exista riscul superficialitatii - "lasa ca scriu imediat o piesa, limbaj colocvial contemporan...". Asta e ok, dar e ok in masura in care tu ai invatat intrucatva ce inseamna o piesa, o tema fundamentala - si apoi iti gasesti propria tema fundamentala.Nu este bine sa ignori temele fundamentale, si trebuie sa cunosti piesele clasice si sa extragi din ele ceea ce este relevant pentru tine. De altfel, orice text clasic poate fi reconfigurat astfel. - In ce masura v-ati implicat, ce sfaturi le-ati dat? Cum spuneam, am discutat cu ei, le-am spus ca au libertatea sa reinventeze povestea, pe care nu trebuie sa o respecte, ci sa-si aleaga o tema pe care sa o foloseasca in piesa lor, si multi au ales exact asta: tanarul rebel. A fost interesant. Spre surprinderea mea, Vam, un baiat nascut in 1989, a scris o poveste foarte matura despre comunisti si securisti. Chiar m-a impresionat, mi s-a parut ceva cu totul deosebit. Dincolo de asta, le-am facut la inceput niste structuri dramatice de baza, care tin de teoria, meseria scrisului dramatic - un fel de matematica a dramaturgiei. Scrisul dramatic nu este numai talent, inspiratie, ci exista si acolo o zona strict teoretica. Mi s-a parut important ca aici, in Romania, sa plantez niste seminte pe terenul profesionalizarii scriitorului dramatic, si atunci, in mod firesc, incepi cu tinerii. De aceea mi-am asumat sa fac un workshop intensiv, serios, in care accentul se pune pe procesul de lucru, pe disciplina actului scriitoricesc. - Cum i-ati selectat pe scriitorii care au participat la acest workshop? Nu i-am selectat ei, ci teatrul Desant. Unii au luat niste premii, altii au participat la alte workshopuri, iar altii pur si simplu s-au inscris, trimitand niste lucrari, din care am selectat dupa aceea. Pe mine m-a interesat sa lucrez cu oameni care deja si-au manifestat intr-un fel interesul pentru scris, pentru teatru, si sa ajung in zona personalizarii scriitorului dramatic. Procesul de lucru a decurs in felul urmator: lucrat pe text, disciplina. Dupa ce am facut partea de conceptualizare, de teorie, de structuri dramatice de baza, le-am dat prima data sa scrie un monolog al Antigonei - Antigona lor, reinventata, in ideea ca-l vor folosi - sau nu - in piesa. Dar voiam sa gasim vocea personala si a personajului, a Antigonei lor. Am discutat apoi aceste monologuri, le-am analizat. Tema a fost monologul Antigonei pedepsite, de la sfarsit, in pestera. Ma interesa sa vad: care este metafora lor contemporana pentru pestera? A fost bine, pentru ca, spre surprinderea mea, ei nu mai facusera niciodata genul acesta de exercitii de scriere pe o tema data, specifica. Dupa aceea au scris primul "draft", l-am discutat, dupa aceea l-au scris pe al doilea, l-am discutat si pe acesta, le-am dat indrumari pe structura dramatica, pe replica si apoi am intrat pe lucrul cu regizorii si actorii, iar ideea a fost ca al treilea "draft" sa rezulte din aceasta interactiune. In momentul in care lucrezi cu actorii, iti dai seama ce suna bine, ce nu - actorii pun intrebari importante, necesare, pentru ca ei vor sa-si clarifice personajul, si deci pun intrebari esentiale pentru scriitorul dramatic. Trebuie sa-i asculti si sa iei de la ei ceea ce ai nevoie pentru piesa ta. La sfarsitul saptamanii de lucru intensiv, am avut prezentarea pieselor de zece minute, care au fost foarte reusite. - Cum ati ajuns la New York? Am plecat cu o bursa Fulbright in 2001 - pe atunci eram deja la Londra, intr-o rezidenta scriitoriceasca, fusesem la Viena ca scriitor in rezidenta, deci cumva cariera mea europeana se pusese in actiune - dar bursa m-a trimis peste ocean. A fost... interesant. In 2001 luasem si premiu pentru cea mai buna piesa a anului (n.r - "Apocalipsa gonflabila"), deci a fost un moment in care se petreceau multe. Am ales sa plec la New York si am pornit acolo de la zero, redevenind studenta. In loc sa fiu "visiting artist", cum aveam posibilitatea, am ales sa invat. Am facut un masterat full time in "Performance studies", la New York University - si, in acea perioada, l-am cunoscut pe Richard Schechner, caruia i-a placut cum scriu si care m-a luat ca scriitor in rezidenta in compania lui, "East Coast Artists", inca din timpul facultatii. Am primit dupa aceea o bursa sa studiez scriere dramatica, tot la New York, si am facut un master in Fine Arts in Dramatic Writing - asta inseamna playwriting, Tv writing si screen writing, iar eu m-am specializat pe playwriting. La New York, agentii, producatorii, directorii de teatre vin sa afle, la aceste masterate (desfasurate in cateva mari universitati), ce noi talente au aparut. Asta m-a ajutat pe mine sa patrund in America din interior, nu sa vin din afara. Si am luat premiul de excelenta pentru dramaturgie (John Golden Award) si atunci au inceput sa apara diferite ocazii, teatrele incepand sa-mi ceara diverse piese. Si uite asa, intri intr-un ritm nebun, pentru ca acolo sunt multe teatre, unul iti cere o piesa scurta, alt teatru iti cere sa scrii pentru un festival, altul pe o tema anume - si de asta zic eu "scriitor profesionist", care lucreaza in ritmul asta. Scrisul pentru teatru si film este cu totul diferit de scrierea unui roman, a poeziilor, pentru ca nu-ti poti tu stabili un ritm propriu, ci trebuie sa iti impui o disciplina de lucru. Imi pare rau s-o spun, dar cred ca a cam apus mitul scriitorului romantic, care e in lumea lui, scrie ceva genial si este descoperit apoi... E greu, aproape imposibil de trait numai din scris - chiar, o tipa din America, HJ Sanchez, a inventat un termen numit "slasher" - adica ea e "writer slash director slash, etc - slash". Nu e si cazul meu, dar a fost un exemplu. - Cum va gasiti sursele de inspiratie, atunci cand aveti un deadline? Asta ziceam, ca teatrul nu e numai inspiratie, e vorba si de rescrieri ale clasicilor, este o inspiratie dirijata, disciplinata in forma dramatica. - Care este subiectul piesei "Apocalipsa gonflabila" si ce v-ati propus sa evidentiati prin intermediul ei? "Apocalipsa gonflabila" a fost o satira la adresa societatii mediatice, a reality show-urilor, care invadasera si Romania, era o satira si o parabola pe ideea unei societati mediatice care poate devora individul. Era un fel de parabola a individului intr-o societate mediatica, sufocat de o realitate virtuala care nu-si mai gaseste propria identitate. A fost o piesa scrisa strict din inspiratie. - Care este cea mai mare implinire pe care v-a adus-o teatrul pana in prezent? Teatrul a devenit un mod de existenta pentru mine, cu atat mai complex cu cat este in doua limbi. Emigrarea inseamna, in primul rand, sa locuiesti in alta limba - nu e vorba atat din punct de vedere al geografiei, cat al limbii si spatiului cultural. De aceea, timp de 4 ani, eu nu am revenit in Romania, pentru ca eram ocupata, absorbita, citeam numai scenarii si piese in engleza, am lucrat enorm, faceam cercetare, incercand sa-mi insusesc particularitatile limbii, jargonul. Acum, sunt intre doua lumi. Acolo n-ai timp sa stai. In New York, trebuie tot timpul sa confirmi, sa arati ce poti. Competitia este foarte dura. De asta insa, oamenii sunt mult mai draguti, politicosi, civilizati - pentru ca nu-si permit sa iroseasca energie inutil, se menajeaza si gandesc constructiv. Asta ma amuza in Romania: sunt multi oameni talentati, dar isi risipesc energia in lucruri minore. - Cum ati spune ca sunt tendintele in dramaturgia din SUA, comparativ cu cele din Romania? E ceva complicat. Dramaturgia romaneasca, intr-un fel, acum se structureaza. Eu vad 3 curente: cel din timpul comunismului, cand se scria intr-un limbaj codificat, metaforizat, pentru a evita cenzura (asta, bineinteles, cand nu era propaganda comunista). Al doilea a fost cumva cel din generatia mea, care a facut Revolutia si a avut loc o tranzitie (de la limbajul pur simbolic, metaforic, la unul care sa respecte realitatea, deci s-a facut un fel de mutatie, s-a ajuns la un fel de realism poetic, un realism absurd). Iar acum, cei foarte tineri redescopera pe cont propriu acest realism, sau chiar suprarealism. In SUA s-a ajuns la acest realism din anii '70, dar diferenta este ca acolo e loc pentru toate curentele, fiecare isi poate gasi o nisa. Acolo diferentierea se face altfel: Broadway, Off Broadway si Off-Off Broadway. Broadway merge pe comercial, are un public cu bani, care nu vrea sa fie provocat - ei vor o seara relaxanta, cu o piesa, un pahar de sampanie... Acolo merg mai bine realismul psihologic si piesele de familie (familia americana din clasa de mijloc). De asta acolo prind mai greu piesele straine, pentru ca publicului ii este mai greu sa le recepteze - bine, e si problema traducerii, dar si faptul ca publicul de Broadway merge pe identificare, si unde nu sunt problemele lor, e mai greu sa inteleaga pentru ca nu se regasesc. Off Brodway este mai provocator, o zona care iti permite sa faci lucruri mai interesante, mai exploratoare. Off-Off Brodway e zona experimentala, foarte vie, se fac tot soiul de inovatii si experimente - nu poti trai ca scriitor profesionist in aria asta. Si mai e vorba si de alt aspect... New York este un loc interetnic, cosmopolit, deci exista si spectacole sau chiar teatre dedicate unor anumite comunitati - de exemplu latino, african american, asian american. Exista burse speciale pentru acest tip de artisti, exista spectacole, e alt tip de relationare intre arta si comunitate. Acum fac si legatura cu workshop-ul pe care o sa-l fac la Ecumest - pe ideea artistului si comunitatii, in care voi incerca sa explic cum functioneaza acolo acest tip de relatie si cum diversele companii teatrale au o misiune specifica, publicul lor... - Care sunt reactiile publicului american la finalul unui spectacol? Romanii aplauda minute in sir... Oricum ei aplauda foarte putin, comparativ cu publicul din Romania, chiar daca le place. Actorii nu ies la rampa decat o singura data. Cand le place, se vede acest lucru din tacerea cu care asculta, comentariile de dupa, cronica din New York Times, care e foarte importanta, iti poate face o cariera. - In ce consta proiectul Arte, pe care l-ati organizat de curand la Bucuresti? Este vorba de o colaborare cu teatrul Lark, unde eu sunt playwriter in rezidenta, si, de asemenea, sunt TCG Fellow (Theatre Communication Group, cea mai prestigioasa organizatie americana de profil, "umbrela" a teatrelor americane). Una din atributiile mele se refera la organizarea unor schimburi culturale intre teatre. Astfel, s-a creat un parteneriat cu teatrul Odeon, am avut o delegatie de oameni de teatru importanti cu Doug Wright, si acum ei vor veni pe rand la New York si, in colaborare cu Institutul Cultural Roman din New York, vom organiza diferite activitati, ca parte a doua a exchange-ului. In timp ce stateam de vorba cu Saviana Stanescu, ni s-a alaturat si Stefania Ferchedau, coordonator de proiecte Ecumest, si, in context, ne-a vorbit despre workshop-ul pe care Saviana il va organiza la sfarsitul lunii august. "Este un seminar de training care face parte dintr-o serie mai lunga, organizata in 2005, cu seminarii scurte pe teme specifice; de la tematici mai generale, cum ar fi managementul proiectelor culturale, finantarea unor astfel de proiecte, pana la seminarul de teatru, care presupune o abordare mult mai specifica pe tema culturii si a dezvoltarii locale, din perspectiva rolului artistului in definirea misiunii unei organizatii culturale si felul in care traducerea in practica a acestei misiuni tine cont de aceste date", a precizat Stefania Ferchedau.

Nellie Bly - jurnalista care a facut "Ocolul Pamantului" in... 72 de zile

Jurnalism de investigatie la sfarsitul anilor 1800? Investigatii realizate sub acoperire? Descoperiri dramatice si senzationale? La prima vedere, ar putea parea o utopie, tinand cont de epoca la care ne referim. Si totusi, o tanara din Pennsylvania s-a aventurat in acest domeniu. Nellie Bly a fost pseudonimul ales de Elizabeth Cochrane, care s-a nascut in 1867. Tatal ei a murit cand Elizabeth avea numai sase ani, lasand in urma o sotie si nu mai putin de... 15 copii. Interesant este ca Elizabeth nu a stralucit la scoala, fiind mai degraba o eleva mediocra, dar si-a dorit din tot sufletul sa devina scriitoare. Pana a-si implini insa acest vis, a fost nevoita sa se angajeze, la varsta de 18 ani, pentru a contribui la intretinerea numeroasei sale familii. Dar nu mica i-a fost dezamagirea cand a descoperit ca, pentru femei, piata fortei de munca nu oferea decat servicii extrem de prost platite. Cam in aceeasi perioada, s-a intamplat ca ea sa citeasca un articol in ziarul "Pittsburh Dispatch", intitulat "Pentru ce sunt bune fetele". Materialul fusese scris de editorul George Madden, care argumenta ca rolul femeilor este exclusiv acela de a se ocupa de gospodarie si de a creste copiii. Extrem de revoltata, Elizabeth i-a trimis lui Madden o scrisoare de protest. In replica, acesta a intrebat-o ce articole ar scrie ea, in ipoteza in care ar fi ziarist. "As scrie materiale care vorbesc despre viata oamenilor obisnuiti", a raspuns Elizabeth. Ca urmare, editorul a insarcinat-o sa scrie un articol despre stilul de viata al femeilor. Ea a acceptat, insa, cum in perioada respectiva nu se obisnuia ca jurnalistele (de altminteri, extrem de putine) sa semneze cu numele lor adevarat, Elizabeth si-a ales pseudonimul Nellie Bly, care a facut, ceva mai tarziu, inconjurul lumii. La propriu si la figurat. Articolul scris de, acum, Nellie Bly, aborda problema divortului si era inspirat din viata femeilor pe care le cunostea ea. Dincolo de povestirile acestora in sine, materialul se constituia intr-o pledoarie deschisa pentru adoptarea unei reforme si a unui nou pachet legislativ referitor la divort. George Madden a fost atat de impresionat de articolul ei, incat i-a oferit o slujba de reporter cu norma intreaga. Astfel, cariera lui Nellie Bly a inceput sa prinda contur. Reportajele ei aveau ca tema principala diferite aspecte ale vietii oamenilor obisnuiti si nu o data, pentru a obtine informatiile dorite, Nellie a actionat incognito, lucrand sub acoperire. Spre exemplu, pentru unul dintre articolele sale, s-a angajat ca muncitoare intr-o fabrica din Pittsburgh, si astfel a putut scrie un material socant despre copiii obligati sa munceasca, salariile extrem de mici si conditiile improprii de munca. Mai tarziu, editorul George Madden scria despre Nellie Bly: "Era plina de energie, un adevarat vulcan, exuberanta si neobosita". Bineinteles ca, intre timp, ploua cu reclamatii ale diverselor institutii a caror imagine avusese de suferit in urma articolelor publicate de jurnalista. Cand au inceput sa apara si amenintari de retragere a spatiilor publicitare din "Pittsburh Dispatch", Madden a fost nevoit sa sisteze publicarea acestui gen de materiale. Pacienta intr-un sanatoriu de psihiatrie Dar Nellie devenise de acum cunoscuta si probabilitatea sa fie ignorata de marile publicatii era extrem de redusa. La scurt timp dupa ce a parasit "Pittsburh Dispatch", Nellie Bly a primit o oferta din partea lui Joseph Pulitzer, editorul cotidianului "The New York World". In decursul anilor urmatori, ea a revolutionat jurnalismul de investigatie, scriind in continuare materiale complexe, pentru care se documenta saptamani la rand, lucrand "sub acoperire". Una dintre cele mai reusite scrieri de acest gen este "Zece zile intr-o casa de nebuni". Dupa cum ea insasi spunea, n-a existat o provocare mai mare decat aceasta. Nellie Bly a simulat dementa, pentru a patrunde intr-un sanatoriu de boli psihice, si astfel a putut scrie un expozeu socant. Demersul in sine nu a fost lipsit de emotii si temeri, Nellie traind cu teama ca va fi descoperita ca simuleaza. Laitmotivul pe care il alesese era "Imi caut bagajele", si repeta acest lucru in mod obsesiv."Cand am fost examinata de unul dintre medici, imi cam pierdusem speranta ca l-as putea induce in eroare. Parea un tip inteligent, pe care nu era deloc usor sa-l amagesc. Dar am decis ca nu mai aveam, oricum, nimic de pierdut, asa ca am continuat farsa.- 'Scoate limba', a ordonat el.Am ranjit in sinea mea.- 'Scoate limba cand iti spun', repeta el.- 'Nu vreau', am zis, si era destul de mult adevar in asta.- 'Trebuie. Esti bolnava, iar eu sunt medic'.- 'Nu sunt bolnava si n-am fost niciodata. Imi caut bagajele'.Dar am scos limba, la care doctorul s-a holbat indelung. Dupa aceea mi-a luat pulsul. N-aveam nici cea mai vaga idee despre cum ar trebui sa fie pulsul unui lunatic, asa incat mi-am tinut respiratia. Dupa aceea, mi-a studiat pupilele. Ei bine, nu stiam nici cum ar trebui sa arate ochii unei persoane care nu mai era in toate mintile, asa incat am incercat sa-mi mentin privirea fixa. Presupun ca asa face un nebun. Era destul de dificil sa nu clipesc", scrie Nellie. Medicul care a examinat-o a ajuns, nu se stie cum, la concluzia ca ia beladona (un medicament facut din frunzele si radacinile de matraguna), iar Nellie a repetat ca nu a luat niciodata asa ceva, este sanatoasa si nu vrea decat sa-si gaseasca bagajele. Ulterior, acelasi medic a recomandat internarea ei intr-un spital de psihiatrie. "Incepusem sa am tot mai multa incredere in mine, de vreme ce un specialist nu se indoia de problemele mele psihice", noteaza Nellie Bly, al carei drum spre azilul Blackwell's Island era astfel deschis. Ceea ce a descoperit aici ar putea constitui, cu real succes, scenariul unui film de groaza... Erorile de diagnostic? La ordinea zilei! Potrivit constatarilor lui Nellie Bly, pacientii care ajungeau aici nu mai aveau sansa unui diagnostic real. Nu erau putine cazurile cand persoane perfect sanatoase din punct de vedere mental erau declarate nebune, in urma unei examinari extrem de sumare si dezinteresate. Un exemplu este cel al unei nemtoaice, Louise Schanz, incapabile sa raspunda la intrebarile medicului din simplul motiv ca... nu cunostea limba engleza. "Louise Schanz a fost condamnata la o viata intre peretii azilului, fara a i se da sansa de a se face inteleasa. Ar putea fi, oare, scuzata o asemenea nepasare, cand era atat de usor sa gasesti un interpret? Daca 'arestul' n-ar fi durat decat cateva zile, n-ar fi fost, poate, atat de grav. Dar aici era vorba despre o femeie izolata de restul lumii poate pentru tot restul vietii, fara a i se cere acordul si fara a se stabili cu precizie daca starea ei psihica impunea acest lucru. Nu i se spusese nici de ce s-a luat aceasta masura, sau din ce motiv. Comparati situatia ei cu aceea a unui criminal, caruia i se da dreptul la un avocat si posibilitatea de a-si pleda nevinovatia. N-ar fi de dorit sa devii mai degraba un asasin, decat sa fii declarat nebun de catre un doctor de la Blackwell's Island? Biata doamna Schanz a implorat, in limba germana, sa i se spuna ce se intampla, dar nimeni nu i-a acordat atentie", scrie Nellie Bly in relatarea sa. Iar situatia aceasta nu era, nici pe departe, singulara. O alta pacienta fusese declarata nebuna de sotul sau, pentru ca-l inselase, iar medicii dispusesera internarea ei. Pur si simplu. Bai cu apa rece, mancare cu viermi si batai Intr-o maniera pe cat de simpla, pe atat de zguduitoare, Nellie Bly vorbeste despre baile (saptamanale, nu mai frecvente!) cu apa rece, care li se faceau pacientilor, paturile asternute cu... musama, painea mucegaita si untul ranced care li se servea, orezul cu viermi, insuportabilul frig si... bataile pe care pacientii le incasau de la personalul medical. "Pe frontispiciul unuia dintre pavilioane, cineva scrisese: 'Atat timp cat traiesti, ai o speranta'. Absurditatea m-a lovit in plin. As fi scris "Lasati orice speranta, voi cei care intrati aici'. In afara torturii, ce altceva te-ar putea scoate din minti, daca nu un astfel de tratament?", mentioneaza Bly. Expozeul pe care l-a publicat ea in urma acestei experiente a starnit nenumarate reactii, iar autoritatile s-au sesizat si au intreprins o ancheta la sanatoriul din Blackwell's Island. Bineinteles ca, in momentul inspectiei, lucrurile se prezentau cu totul altfel decat vazuse Nellie Bly, pentru ca se aflase, intr-un fel sau altul, adevarul despre identitatea ei si despre ceea ce avea sa urmeze. Cu toate acestea insa, articolul nu a ramas fara ecou. Nellie Bly a depus marturie in fata unui mare juriu, care a crezut-o, desi dovezi materiale nu putusera fi gasite. In consecinta, guvernul american a decis alocarea unui supliment de un milion de dolari anual, in vederea imbunatatirii conditiilor din spitalele de psihiatrie. In jurul lumii... George Madden avusese dreptate afirmand ca Nellie Bly este "neobosita". Dupa ce a citit celebrul roman al lui Jules Verne, "Ocolul Pamantului in 80 de zile", Nellie a avut o noua idee. Ce-ar fi sa doboare acest record? Prin urmare, a discutat cu seful ei, Joseph Pulitzer, caruia i-a placut ideea si a fost de acord ca ziarul sa finanteze aceasta aventura. A fost organizat si un concurs de pariuri, prin care publicul era invitat sa ghiceasca in cate zile va realiza Nellie ocolul pamantului. Peste un milion de persoane au participat la acest concurs, iar cand Nellie s-a intors din calatorie, a fost intampinata de o multime impresionanta, care o aclama. Doborase recordul personajului fictiv Phileas Fogg: 72 de zile, 6 ore, 11 minute si 14 secunde i-au fost necesare pentru a face ocolul pamantului. Nellie Bly a renuntat la cariera in jurnalism in 1895, dupa ce s-a casatorit cu un magnat american si s-a implicat cu toata energia in afacerile sotului ei. A imbunatatit substantial conditiile de lucru din fabricile care apartineau acestuia, bazandu-se pe experienta pe care o acumulase in anii cand lucrase sub acoperire in diferite intreprinderi, documentandu-se pentru articolele sale. A murit in 1922, la New York, in urma unei pneumonii severe. Astazi, jurnalismul de investigatie a ajuns departe. Numerosi ziaristi s-au aventurat in acest domeniu, riscandu-si uneori viata pentru a putea demasca tot felul de ilegalitati, mergand de la nerespectarea normelor de protectia muncii, pana la contrabanda si crima organizata. Insa, in epoca despre care vorbim, acest lucru era cu atat mai inedit cu cat protagonista era o femeie. O ziarista care a vazut mult mai departe de timpul sau, luptand pentru afirmarea femeii in societate si respectarea drepturilor omului. Suna atat de... conventional, insa de cate ori se intampla, oare, acest lucru?

Controleaza-ti viata cu un singur... "Click"!

De obicei, in plina vara exista tendinta difuzarii la scara larga a unor filme usurele, de vacanta, care sa nu dea batai de cap prea mari cinefililor... Poate si pentru ca neuronii fiecaruia dintre noi isi doresc o pauza "de lucru". Ei bine, iata ca din 11 august lucrurile se mai schimba putin, pentru ca pe marile ecrane din Romania ajunge "Click" ("Click: Zapand prin viata"), o comedie cu Adam Sandler, Kate Beckinsale si Christopher Walken, ce reuseste sa te binedispuna in aceeasi masura in care te pune si pe ganduri, fara sa-ti lase insa "vanatai"... "Click" este filmul care te invata cat de rau iti poate face dorinta de a controla totul, de a-ti organiza universul in asa fel incat sa excluzi din el neprevazutul, haosul si neplacerile... In ciuda aparentelor, experientele neplacute sunt cele care fac savoarea vietii si care ii dau sens. Aparent, Michael Newman (Adam Sandler) are tot ceea ce si-ar putea dori - o cariera in plina ascensiune, o sotie frumoasa si intelegatoare, Donna (Kate Beckinsale), si doi copii cuminti si buni, Ben (Joseph Castanon) si Samantha (Tatum McCann). In ciuda acestor lucruri, solicitarile pe care le primeste din partea necrutatorului si nesuferitului sau sef, Ammer (David Hasselhoff), il fac pe Michael sa isi dea seama ca ii este tot mai greu sa se imparta intre serviciu si timpul petrecut alaturi de familie. Din ce in ce mai frustrat din cauza lucrurilor care par sa nu mearga asa cum si-ar dori, Michael simte nevoia unui mai bun control al universului sau. Pana si lucrurile mici par sa il deranjeze - in casa are telecomenzi care ii programeaza fiecare aparat electrocasnic, dar pe care nu stie sa le foloseasca... Enervat din aceasta cauza si stresat de un dead-line din cauza caruia nu mai are timp de viata privata, Michael pleaca in plina noapte in cautarea unei telecomenzi universale, cu ajutorul careia sa reuseasca sa isi deschida singur televizorul... Cautarile il poarta la magazinul Bed, Bath & Beyond din apropiere, unde ajunge in compania unui vanzator excentric, totodata un inventator talentat, pe nume Morty (Christopher Walken). Se pare ca Morty are in depozit o telecomanda universala care ii permite sa controleze toate aparatele electrocasnice din casa, o adevarata inventie de varf a tehnologiei. Ceea ce nu stia insa Michael - care a primit, gratis, acest aparat pe care nu il poate nici returna - este ca telecomanda ajunge sa ii controleze intreaga viata. In timp ce Michael descopera ca telecomanda ii permite sa "dea mai incet" latratul cainelui, sa treaca "pe inainte" o cearta cu sotia si chiar sa "circule" inainte si inapoi prin diferite momente din propria viata, graba de a trece mai repede peste anumite capitole din viata ii lasa in curand sentimentul ca pierde cu totul experienta de a trai, cu bune si cu rele, tot ceea ce i se intampla in jur. Mai mult decat atat, in timp ce telecomanda preia controlul vietii sale, Michael actioneaza pe pilot automat, fara sa isi aduca aminte nimic din experientele pe care le traieste ca un robot. Doar cand incepe sa isi dea seama ca a scapat din mana franele propriei vieti si ca telecomanda ii programeaza acum momentele pe care trebuie sa le traiasca, isi da, in sfarsit, seama ca viata nu inseamna doar clipele pe care vrei sa le tii minte, ci si pe cele pe care ai vrea sa le uiti... Partea interesanta a filmului este ca, in ciuda faptului ca este o comedie la care vei rade sincer (poantele sunt cu adevarat amuzante, iar Adam Sandler si Christopher Walken fac o echipa minunata in acest sens), filmul abordeaza o serie de elemente dramatice, de care actorul din rol principal se achita cu brio. Ideea peliculei este una simpla, iar scenaristul si producatorul Steve Koren isi aduce aminte cum lui si actualului sau partener, Mark O'Keefe, le-a venit ideea pentru film: "A fost o gluma intre mine si prietena mea. Am purtat o discutie lunga, asa ca am luat telecomanda, am indreptat-o spre ea si am apasat butonul de mut. Ea nu a gasit catusi de putin amuzant acest lucru, dar m-am gandit ca foarte multa lume se poate raporta la acest lucru." Intre noi fie spus, de cate ori nu ti-ai dorit sa ii "inchizi" gura partenerului in timpul unei discutii in contradictoriu care pare sa degenereze?... Despre asta este vorba si in film: cum putem sa inlaturam din viata noastra toate momentele neplacute, stanjenitoare sau cele care par sa ne incetineasca atunci cand avem alte lucruri mai importante de facut? De fapt, pelicula se vrea a fi un semnal de alarma si o atentionare asupra careia este bine sa ne aplecam, mai ales in aceasta era de maxima viteza in care traim... Eliminand din viata momentele care nu ne plac, pierdem experienta invatarii lucrurilor care ne ajuta in dezvoltarea noastra psihologica. La aceasta se rezuma si ideea filmului: "Ce ar fi daca ai putea cu adevarat sa-ti controlezi viata cu ajutorul unei telecomenzi, ce ar fi daca ai putea sa ridici volumul lumii sau sa il scazi?". Si de aici povestea a progresat - ce ar fi daca ai putea sa iti derulezi viata si sa privesti in trecut? Ce ar fi daca, in loc sa te ingrijorezi de viitor, ai putea sa derulezi repede inainte si sa il privesti? "Au fost multe zone diferite de explorare pentru personaj si a fost distractiv sa il avem pe el sarind de la un moment la altul, in timp ce incerca sa mentina un arc emotional consistent", a adaugat Koren. "In plus, prin explorarea trecutului si viitorului pentru a descoperi ceea ce dorea, el invata alte lucruri despre viata sa. In final, este chiar un film despre viata in prezent." Desi filmele "de vara" nu prind foarte mult la public, "Click" se dovedeste a fi o pelicula ceva mai inteligenta. Glumele curg natural, extrase din experienta de viata, iar jocul actorilor le aduce un plus de savoare. Adam Sandler are un trecut semnificativ ca si actor de comedie, in emisiunea "Saturday Night Live", iar in acest film isi imbogateste personajul cu accente dramatice carora le face fata aproape fara greutate. La efortul sau de a face acest film "sa mearga" se alatura si castigatorul premiului Oscar, Christopher Walken, care da viata personajului Morty... fara sa miste un deget. Regizorul Frank Coraci avea sa spuna despre relatia dintre cei doi actori: "Cand ii vezi pe Adam si Christopher unul langa altul, acesta este un lucru grozav. Walken este un actor de geniu, dar perechea lui cu Adam este chiar si mai amuzanta. Rar intalnesti doua asa de mari talente impreuna si sa faci un lucru amuzant ca acesta." Walken, de asemenea, a adus in film pregatirea sa de cantaret si dansator in sprijinul rolului lui Morty, personajul enigmatic, cel care sta in spatele povestii. "Walken are niste scene in film in care canta si danseaza", a adaugat Coraci. "Dar ceea ce a fost cel mai impresionant este faptul ca poate alege orice cuvant din dialogul sau din scenariu si sa-l faca amuzant. Asculta modul in care spune cuvantul 'telecomanda' - atat de sec, incat este de-a dreptul ilar. Nu cunosc nici un alt actor care sa spuna un cuvant ca acesta si sa fie amuzant." Si chiar asa este. Nu te poti uita la Christopher Walken fara sa astepti sa dea tot ce are mai bun pe marele ecran... Christopher Walken straluceste. Adam Sandler este cat se poate de real si de amuzant in aceasta comedie oarecum diferita si... mai inteligenta decat genul pe care il abordeaza de regula actorul... Kate Beckinsale este extrem de bine aleasa in rolul sotiei perfecte - imposibil sa nu o iubesti in acest film... Iar David Hasselhoff este seful egocentric tipic. Filmul iti ofera sansa evadarii din cotidian pentru 107 de minute. Si mai mult decat atat - iti ofera sansa de a rade si de a te emotiona cu adevarat. Vei aprecia mai mult placerile marunte ale vietii si poate ca vei pleca din sala de cinematograf cu gandul sa le dai un telefon parintilor si prietenilor pe care nu i-ai mai sunat de mult. Nu stiu daca ai plecat sau nu in concediu. Dar sper sa faci o vizita si cinematografelor din tara in perioada verii. "Click" te va pune putin pe ganduri. Sau macar te va face sa razi. Cu pofta. Asa cum ar trebui sa faca orice comedie.