Cum a aflat copilul meu cel mare că este autist

Sunt mama a trei copii cu autism și șcriu pentru că simt că îi pot ajuta și pe alţii, părinţi ca şi mine de copii tipici sau atipici. Povestesc din viața noastră pentru că cred că ar trebui să știe cât mai mulți oameni ce înseamnă autismul, acest "cuvânt mare".
Sunt mama a trei copii cu autism și șcriu pentru că simt că îi pot ajuta și pe alţii, părinţi ca şi mine de copii tipici sau atipici. Povestesc din viața noastră pentru că cred că ar trebui să știe cât mai mulți oameni ce înseamnă autismul, acest "cuvânt mare".
31 August 2020
Am mai povestit despre asta, dar nu foarte detaliat. Mereu mi-a fost teamă de momentul în care urma să îi spun lui David, primul meu copil, că este altfel, că este diferit, că este autist.
Ani de zile nici nu m-am gândit la asta. Nu m-am gândit deloc cât a fost nonverbal şi cât a planat asupra lui ameninţarea că nimic nu i se va întâmpla, că va rămâne ”varză”, aşa cum l-a numit un psiholog.

Dar David a evoluat încet şi sigur spre copilul care, vouă, celor ce ne citiţi şi nu sunteţi psihologi, v-ar părea tipic.


În câţiva ani, David a ajuns şi la vârsta la care a vrut un frăţior. Exact frăţior voia. S-a supărat când eu, însărcinată cu George, i-am spus că s-ar putea să fie fetiţă. Iar el a insistat: ”Ba nu, e băiat!’’ Băiat a fost.
 
Citește și povestea lui David: Da, există ieșire din autism     
 
L-a privit cu mirare pe George încă de când acesta s-a născut. Neobişnuit însă să vadă sugari, deşi îi povestisem că bebeluşii nu fac prea multe la început, într-o zi m-a întrebat: ”Auzi, mama? oare George are creier?”
Lămurit de-acum că are şi creier, David mă întreba despre George când va umbla, când va vorbi şi când va scăpa de scutec.
Si estimam împreună când va trebui să se întâmple una sau cealaltă.
 
 
”Dar eu când am făcut asta?” A fost fireasca întrebare ce a urmat şi de care mă temeam. David împlinise atunci vreo 8 ani. Îi spuneam vârsta la care începuse să vorbească, oarecum, 5 ani şi jumătate. 
Mi-a cerut explicaţii, a trebuit să îi spun că el a crescut mai greu ca alţi copii, am pronunţat înecată de plâns cuvântul cu ”a”.

La fiecare astfel de întrebare, ştia care e răspunsul, că el a crescut mai greu şi că e autist. Nu îi trebuia mai mult la vârsta aceea.


Cum încurajezi copilul după ce află diagnosticul de autism?


Când David era demoralizat, a avut mereu o problemă cu învăţatul de versuri, de poezii îi spuneam:”Tu poti, tu poti pentru că la vârsta la care ceilalţi vorbeau şi spuneau poezii, tu abia arătai cu degetul.
Tu poţi pentru că eşti ambiţios şi deştept şi pentru că ai reuşit să le calci pe urme, să îi ajungi din urmă’’

A funcţionat. David ştie ce poate, demonstrează zi de zi asta. Da, îl mai cert, îl cert ca pe un copil tipic că trebuie să înveţi asta şi asta, să faci un sandvici, să ștergi un praf, să fierbi un ou... Toţi copiii trebuie să înveţe asta.

Ce mesaj i-am transmis?


I-am spus că autismul nu contează, că el a ieşit din el, că l-a mototolit şi aruncat la gunoi, că demonstrează zi de zi ce copil bun este şi că trebuie să rămână la fel şi când va fi adult. I-am spus că, dacă doreşte, poate să aibă şi el familie sau copii. Că autismul nu e un final, ci a fost un început de viaţă pentru el.

Cum se raportează un copil la diagnosticul de autism? Cum îl internalizează?


Simplu, simplu de tot.
Mai ales când are fraţi la fel. Ne întreabă dacă şi el făcea la fel ca George care refuză să se aşeze pe triciclete şi tot felul de mijloace de transport de jucărie. Dar nu ştie să explice de ce nu făcea asta sau de ce George nu face asta.

Nu ştie de ce el flutura din mânuţe când era fericit şi de ce Ilinca face la fel.
Nu îşi mai aminteşte, e un fenomen firesc, nici noi ăstia tipici nu avem amintiri de la vârsta mică. Nici copiii autişti nu le conservă.

Care a fost reţeta mea de reuşită în comunicarea diagnosticului către copil?


Eu cred că am făcut ce ţine de mine pentru David, voi face la fel pentru George şi Ilinca dacă vor ajunge la acest nivel de înţelegere. Eu sunt un om asumat, vorbesc despre autism şi despre ce a făcut din vieţile noastre.
Îmi doresc ca ai mei copii să îşi atingă pontenţialul maxim, să iasă din autism şi să poată povesti despre asta. Despre faptul că fericirea nu e un apanaj al celor tipici, că reuşita poate porni şi din dizabilitate.

Ne puteți urmări și pe pagina de Facebook ”Ieșirea din autism”  

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod