Ai voie să nu mai speri, dar nu ai voie să renunţi la luptă!

Sunt mama a trei copii cu autism și șcriu pentru că simt că îi pot ajuta și pe alţii, părinţi ca şi mine de copii tipici sau atipici. Povestesc din viața noastră pentru că cred că ar trebui să știe cât mai mulți oameni ce înseamnă autismul, acest "cuvânt mare".
Sunt mama a trei copii cu autism și șcriu pentru că simt că îi pot ajuta și pe alţii, părinţi ca şi mine de copii tipici sau atipici. Povestesc din viața noastră pentru că cred că ar trebui să știe cât mai mulți oameni ce înseamnă autismul, acest "cuvânt mare".
Mă uit la pozele pe care tocmai mi le-a trimis soțul meu. El e în curte cu copiii, eu sunt în casă, lucrez. Pe George îl aud ţipând de afară. Cele două poze pe care mi le-a trimis soţul de afară surprind ceva tipic şi nu ceva autist.
George e aşezat confortabil într-un camion mare de plastic e împins prin curte de David. Când ajung la destinaţie, George se ridică din bena camionului şi împinge camionul înapoi, se aşează iar, David îl împinge din nou şi tot aşa de vreo 50 de ori.
 
 

Mă gândesc tot la asta în timp ce lucrez şi ziua îmi pare mai senină. E un joc tipic ce are reciprocitate. Uneori, George mă surprinde şi mă dezarmează. Chiar când nu mai speram nimic pentru el şi de la el. E un copil de aproape 5 ani, non-verbal şi care poartă scutec, ce speranţe să mai am?
 

Cât mai poţi spera?


Ca părinte, ai voie să nu mai speri, dar nu ai voie să renunţi la luptă. Nu mai ai speranţă când te cuprinde depresia pentru că nu mai găseşti niciun mecanism, niciun subterfugiu ca să faci faţă suferinţei. Mi-am pierdut de un milion de ori speranţa pentru copiii mei autişti, dar n-am renunţat niciodată să lupt pentru ei.

M-am bătut cu terapeuţi incompetenţi, cu ONG-uri ajunse afaceri şi construite pe suferinţa şi lacrimile părinţilor ca mine.
Şi nu regret nici o secundă asta. Pentru că e preferabil să lucrezi tu ca părinte cu copilul oricât de nepriceput eşti decât să cazi victimă unor escroci ce te lasă cu buzunarele goale şi te seacă de orice fărâmă de energie punând lipsa de rezultate a terapiei pe seama neimplicării tale. Iţi cer să le plăteşti şi orele în care copilul e bolnav şi lipseşte, ceea ce nu e doar lipsit de noimă, ci şi ilegal. Nici eu şi nici copiii mei nu suntem victime.

M-am bătut cu ignoranţa, prostia şi intoleranţa şi lupta aceasta nu va înceta niciodată.

 
Pentru că nimeni nu ar şti ce minunat e David al meu, ieşit din autism, decât dacă vă povestesc eu, mama lui. Alţi părinţi mi-au urmat exemplul. Nimeni nu ar şti ce luptă duc eu ca să îl scot pe George din autism dacă nu v-aș povesti cum e să fiu mama lui. Nimeni nu ar şti cât investesc eu în copiii aceştia dacă nu v-aş povesti că muncesc de dimineaţa până seara ca să îmi plătesc rata la bancă, să pun o pâine pe masă şi să investesc în educaţia şi recuperarea lor.

Nu sunt un influencer, dar exemplul meu contează


Nu sunt ceea ce aş numi un influencer, nu ştiu să pozez, sunt departe de a fi o frumuseţe, dar ştiu că ceea ce am în minte şi în suflet bate orice frumuseţe cu zeci de mii de like-uri pe Instagram.
Nu sunt un om bogat, dar am o familie şi trei copii frumoşi care, deşi în ochii tuturor sunt imperfecţi, pentru mine sunt cei mai buni.
Iar eu ştiu că cei doi mai mici abia aşteaptă să iasă din autism şi să ne uimească. Aşa cum a făcut şi David, fratele lor mai mare.
 

Nu sunt bogată, dar eu ştiu că bogăţia adevărată nu e dată de mărimea contului bancar sau a casei în care locuieşti, ci de empatia şi înţelegerea pe care a ai pentru semenii tăi. Eu ştiu că orice bogăţie se termină în clipa în care închidem ochii şi ni se pregăteşte locul de odihnă veşnică.

Sunt un om ambiţios, ştiu să lupt pentru ce mi-e drag, dar ştiu şi nu uit niciodată că totul e vanitate. Ştiu că nimic din aceasta lume nu trece de porţile cimitirului, poate doar dragostea ce ne-o purtăm unii altora şi speranţa revederii într-o altă lume inocentă şi fericită.

Nimeni nu e la adăpost


Perioada prin care trecem e atât de dificilă. Acum ar trebui mai mult decât oricând să fim solidari cu cei din prima linie, care luptă cu boala, cu cei care au pierdut pe cineva drag, cu cei care au trebuit să se întoarcă în ţară pentru că nu mai au loc de muncă.
Pentru că fiecare suferă, iar aceasta e o criză cu efecte pe termen lung, nu ştiu de ce foarte mulţi simt că sunt la adăpost. Nimeni nu este! Chiar dacă nu ne-am îmbolnăvit sau nu ne vom îmbolnăvi, va mai trece mult timp până viaţa noastră aşa cum o ştiam va reveni la normal. Perioada aceasta a marcat deja istoria umanităţii.
 

Oare cum vrem să rămânem fiecare dintre noi în istorie? Drepţi, cinstiţi, inteligenţi emoţional sau deasupra legii fentând carantina, autorităţile, dispreţuind ba pe cei care s-au întors, ba pe medici, ba pe cei care au avut ghinionul să se îmbolnăvească ?
 
 
(va urma)
 
 Ne puteți găsi și pe Facebook, pe Ieșirea din Autism

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod