Când e vorba de supravieţuire, autismul nu mai contează. Facem ce putem!

Sunt mama a trei copii cu autism și șcriu pentru că simt că îi pot ajuta și pe alţii, părinţi ca şi mine de copii tipici sau atipici. Povestesc din viața noastră pentru că cred că ar trebui să știe cât mai mulți oameni ce înseamnă autismul, acest "cuvânt mare".
Sunt mama a trei copii cu autism și șcriu pentru că simt că îi pot ajuta și pe alţii, părinţi ca şi mine de copii tipici sau atipici. Povestesc din viața noastră pentru că cred că ar trebui să știe cât mai mulți oameni ce înseamnă autismul, acest "cuvânt mare".
Profesoara de matematică a lui David are o voce placută si o prezenţă agreabilă chiar şi prin tele-conferinţă. David e încântat de primele lui întâlniri cu doamna şi cu colegii în mediu virtual.
Nu prea am timp să văd ce face, trebuie să intru şi eu la serviciu... tot de acasă. Soţul nu s-a trezit încă, l-a ţinut Ilinca treaz până la 4 dimineaţa. M-am logat la timp pentru serviciu, însă George din 5 în 5 minute vrea ceva. Mi-e milă însă să-l trezesc pe soțul meu, mă bazez pe faptul că ora de matematică a lui David va trece repede şi mă va ajuta el cu cei mici.
 

Din când în când, David răspunde şi el în timpul lecţiei de matematică.

 
La un moment dat, remarc coerenţa şi încântarea cu care răspunde: ”Mie îmi plac lecţiile online pentru că sunt mai amuzante şi înţeleg mai bine!”.

Şcoala de la ţară şi şcoala din valiză


Şcolile de la ţară, în România, au un dezavantaj clar în faţa celor de la oraş. Să fim serioşi! E-learning? Lecţii predate prin conferinţă?
Celor mai multe şcoli din mediul rural le lipseşte autorizaţia sanitară de funcţionare, ce să mai vorbim de lecţii online? În plus, populaţia mai săracă la ţară nu-şi permite nu ştiu ce tehnologie ca să poată copiii să se conecteze pe platforme de învăţare online.

Liceul Teoretic ”Gelu Voievod”


Liceul Teoretic ”Gelu Voievod” din Gilău este beneficiarul unui proiect implement de Fundaţia World Vision şi finanţat de Fundaţia Vodafone.
Se numeşte ”Şcoala din Valiză”.
Pe lângă valiza fizică din şcoală, care conţine instrumente de învăţare prin tehnologie, proiectul este de fapt o platformă de e-learning pe care se pot preda lecții sau unde profesorii pot încărca documente şi schiţe de lecţii, iar elevii pot completa teste online.

David este absolut încântat. În fiecare zi intră pe platformă şi mai recapitulează lecţii.


La franceză, am început eu să mă ocup de el după manualul comunist de clasa a V-a. Fie-mi iertat, e mai bun decât cel modern, e mai simplu, mai logic, mai bine organizat. Sigur că prima lui întrebare a fost legată de aspectul gri şi neatractiv al manualului  ”De ce nu e color?”.
”Eheee, copile, pe vremea mea...” Am ajuns să spun şi asta.
I-am mai spus că pe vremea mea răbdam şi frig la şcoală că abia reuşeam să scriem, aşa de îngheţate ne erau mâinile. Face ochii mari când îî povestesc dintr-astea! Dar, așa cum se întâmplă în cazul manualului, nu toate lucrurile din trecut erau rele. Trebuie să acceptăm asta!

Programul lui David


Încercăm să îl ţinem ocupat. David citeşte, se joacă ”Mario”, mai face câte o temă la engleză, la limba română, la matematică. Zilele trec. Stăm în casă sau acasă. Nu pare deprimat.
 
Aici am scris povestea ieșirii din autism a lui David: Da, există ieșire din autism! 

Toţi merităm să trăim


Eu sunt amorţită. E o amorţeală plăcută, totuşi, că sunt acasă cu ai mei. E greu şi cu munca de acasă, dar e ceea ce trebuie să facem acum. Dăruim câteva săptămâni sau luni din viaţa noastră.
E puţin dacă vrem să dăruim zile altora, celor mai în vârstă şi mai bolnavi decât noi. Toţi merită să trăiască. 

David ştie asta: copiii stau acasă, iar noi adulţii ieşim din casă rar, conform legii, doar pentru cumpărături. Îmi face şi bine şi rău recluziunea asta. E bine pentru că tot asta făceam şi înainte, noi tot acasă eram. E rău pentru că nu mă mai mişc deloc, iar sentimentul de singurătate se adânceşte.
 
Aici am povestit despre faptul că noi suntem obișnuiți cu statul acasă: Noi nu stăm acasă de coronavirus, noi stăm acasă de ani de zile! 

Sunt mai tristă! Anul acesta şi următorii vor fi mai grei. Când e vorba de supravieţuire, autismul nu mai contează. Nu că ar fi contat pentru statul român. Nu a contat niciodată cu adevărat. 
Oricum ni se reproşează, nouă, părinţilor de copii speciali că ne plângem prea mult, acum ni se va reproşa că unii mor iar nouă ne arde de bani de terapii şi de legi care să-i apere. Păi ştiţi ce? Ne arde!
Pentru că şi copiii noştri merită să trăiască ca oricare, ca şi cei atinşi de virusul ăsta urât şi care se sting cu zile doar pentru că aveau nişte boli cronice asociate.

Nu mai dispreţuiţi viaţa! Staţi acasă!


Ea e preţioasă că e vorba despre a unui bebeluş sau a unui bunic.
E preţioasă că e vorba despre un copil tipic sau unul cu sindrom Down. E preţioasă că e vorba despre un om în putere şi sănătos sau unul care e bolnav cronic din copilărie. M-am săturat de reacția multora care, în fața deceselor cauzate de coronavirus, găsesc mereu scuza: ”Ah, dar avea cancer!” sau ”Ah, era bolnav de inimă!” sau, cea mai crudă, ”Era oricum pe moarte!”. Haideți să nu ne mai credem atât de zmei. Toți suntem ”oricum pe moarte”, că acesta este cursul vieții. Nu ne îndreptăm spre veșnicie în timpul vieții, ne ducem tot spre moarte. Nu vă mai credeți Dumnezei! Nu sunteți imuni nici în fața morții și nici în fața legii!



 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod