Fenomenul #Colectiv. Imaginile care au marcat România după o tragedie naţională


Ochii unei fete aflată pe targă ne caută şi ne cer ajutorul. Abia au scos-o din Colectiv şi o duc la spital. Stă nemişcată, cu capul într-o parte, şi priveşte spre noi. Spre mine, spre tine, spre noi toţi. Şi parcă ne întreabă: "Ei, ce veţi face acum?".
Adevărul e că nu ştim ce vom face, dragă fată frumoasă. O să mai dureze până ne facem şi noi bine, căci ştii şi tu, trebuie să ne videcăm şi noi. E greu să-ţi spunem asta, dar avem nevoie de timp. Şi nu prea mai e timp, începem să ne sufocăm şi noi.

Ne zbatem, vrem ceva, urlăm ba una, ba alta, vrem tot, vrem repede, nu mai putem să aşteptăm, nu mai vrem ca ţara asta să ne tot omoare, unul câte unul şi la grămadă, de parcă ne-a stăpânit en-gros, aşa-nu-se-mai-poate şi corupţia-ucide. Noi vrem să facem ţara asta bine. S-o luăm şi s-o zgâlţâim bine, să fugă toate gângâniile alea, toţi paraziţii ăia pe care şi tu şi noi le detestăm.

Vrem să-i facem să plătească pe cei care ne-au ucis oamenii din Colectiv şi să-i dăm la o parte pe cei care ne-au ucis încrederea în noi şi în România. Vrem să plângă şi ei. Aici suntem. Aici am ajuns. Revoltaţi, răvăşiţi, distruşi, înrăiţi. Nu mai suportăm să ne ţinem în cârcă stăpânii nesătui, neghiobi şi asasini, i-am călca în picioare pe toţi, cu tot cu girofarurile şi crucifixele lor mânjite. La asta ne pricepem acum, mai încolo, nu ştim.

Cum să construim frumos şi corect o ţară nouă, cine să ne conducă şi noi să-l urmăm cu încredere? Nici Despot şi Chirilă nu-s pe aceeaşi direcţie, sper să nu-şi bage şi ei picioarele şi să ne lase pradă neîncrederii şi dezbinării.

În stradă s-a cam spart unitatea. Trei zile a ţinut cu adevărat, mai puţin decât rezistaţi voi prin spitale. Mă tem că nu suntem atât de lucizi acum, aşa că nu-ţi putem promite mare lucru deocamdată, fată frumoasă. Nimic nu-i sigur, nimic nu-i uşor, aşa e viaţa, dar noi o să luptăm, aşa să ştii!

La mai bine de o săptămână de la nenorocirea din Colectiv, cel mai dureros este să vedem cum încă pierdem oamenii pe care speram să-i salvăm.
Unul câte unul pleacă, iar noi nu-i mai putem ţine aici, cu noi. Asta doare cel mai rău, să-i vedem cum se chinuiesc şi apoi se sting, ca nişte candele care se împotrivesc firav vântului până când flacăra plăpândă lasă loc unui fir subţire de fum albastru.

Nu, nu ştim ce vom face mai departe. Bâjbâim, ne căznim, ne luptăm. Cu noi, cu ei, cu timpul. Vom schimba noi, oare, ceva? Nu ştim, dar altă şansă nu mai avem. Ne-a ajuns! Până aici. Am pierdut deja prea mult, mult prea mult. 41 de suflete frumoase, oameni care acum ar fi trebuit să fie cu noi şi să ne târâm cu toţi prin chinul de zi cu zi din ţara asta a noastră cu care obişnuiam să cam concubinăm, ştiţi voi, mai cu vorbă bună, mai cu scandal, mai cu "o atenţie", ne-au lăsat o moştenire grea, insuportabilă.
De sâmbătă suntem cu 41 mai puţini, dar tot suntem mai mulţi ca "ei", cei care ne-au adus aici, în halul ăsta. Nu ştiu dacă ne vor scăpa iarăşi şi ne vor subjuga - copiii spun că nu se lasă, ăştia mai bătrâni zic că au mai văzut filmul ăsta şi nu trebuie să facem aceleaşi greşeli.

Dragă fată cu privirea tristă, arsă de biciul prostiei şi al nesimţirii din ţara asta, ştim că-ţi suntem datori pe viaţă să facem ceva pentru ca oroarea asta să nu se mai întâmple. Măcar atât, măcar de acum înainte. Trebuie să găsim o cale prin care să schimbăm România şi să o facem să fim mândri de ea. Pentru că în ziua în care vom înceta să facem asta, vom fi cu toţii morţi. De acum, suntem toţi în Colectiv.

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod