Noi, părinţii de autiști, ne pricepem la autism mai bine decât foarte mulţi specialişti

Sunt mama a trei copii cu autism și șcriu pentru că simt că îi pot ajuta și pe alţii, părinţi ca şi mine de copii tipici sau atipici. Povestesc din viața noastră pentru că cred că ar trebui să știe cât mai mulți oameni ce înseamnă autismul, acest "cuvânt mare".
Sunt mama a trei copii cu autism și șcriu pentru că simt că îi pot ajuta și pe alţii, părinţi ca şi mine de copii tipici sau atipici. Povestesc din viața noastră pentru că cred că ar trebui să știe cât mai mulți oameni ce înseamnă autismul, acest "cuvânt mare".
Cel mai mare bau-bau al părinţilor ca mine este faptul că nu pot oferi (destulă) terapie copiilor lor. A fost şi al nostru. Cu ajutor de la prieteni, George şi Ilinca făceau abia câteva ore de terapie în privat. Pentru că uneori costurile de transport erau egale cu cele de terapie, iar apoi ştiţi, o maşină are nevoie şi de reparaţii.
Trăim aşa - investind doar în copii de vreo 10 ani - investim mult mai mult decât părinţii cu copii tipici cu posibilităţi financiare similare. Noi nu trebuie doar să ne hrănim şi să îmbrăcăm copiii, ci să cumpărăm scutece săptămânal și facem asta de 5 ani continuu. Înlocuim înclusiv încărcătoarele de telefon şi butoanele de la aparatura electrocasnică pentru că nu mai avem unde sau cum să le ascundem, iar copiii le mai ronţăie.

Despre casă nu are rost să povestim...
 
Ca toţi românii tineri m-am avântat acum 13 ani la un credit, nu extrem de împovorător, ca să avem căsuţa noastră.
La urma urmei, viitorul arăta senin în vara lui 2007, David avea să vină în toamnă, iar noi aveam nevoie de o casă. Săraca noastră căsuţa! Plănuiam să o mansardăm în anii ce au urmat naşterii lui David, ca să avem mai mult de 40m pătraţi.

Dar a venit autismul în viaţa noastră şi a trebuit să amânăm orice altceva

 
Am ştiut că trebuie să sacrificăm totul. M-am îmbrăcat din second-hand, nu m-am dus în vacanţe, nu am aruncat banii pe parfumuri, bijuterii sau genţi de piele! Numai să fie copiii bine!

La un moment dat, am simţit că nu mai valorez nici cât negru sub unghie.
Când petreci ani şi ani fără să te mai uiţi în oglindă, fără să-ţi cumperi un lucru nou, ajungi ca un animal. Nu mai pui preţ pe propria persoană, simţi că nu mai contezi şi că orice efort ai face, e în zadar.
 
Citește și: Viața cu trei copii autiști: ”Micile victorii mă ajută să supravieţuiesc”  
 
Nu ştiu exact când am simţit asta sau când am conştientizat. Să fi fost când am numărat trei diagnostice de autism? Sau a fost pe când trăiam nu 5, ci 6 în căsuţa asta mică că era şi mama cu noi şi Alzheimerul o făcea neom? Să fi fost în nopţile în care halucina şi bântuind împiedicată prin bucătărie (pentru că alt loc nu aveam să o cazez) şi vorbea cu cineva numai de ea văzut? Sau a fost când am îngropat-o şi când am simţit că nu mai am pe nimeni, că mi-au murit şi copilăria şi tinereţea?
 
 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod