Barbatul de la capatul pamantului

Cand esti foarte, foarte departe, prietene...


L-am lasat acolo, sub un copac umbros, fara sa am cea mai vaga idee si fara sa mai vreau sa stiu ce se intampla in urma mea. Alti oameni buliti in amor. Jocuri de orgolii. Una voia ca altul sa lupte pana la moartea caprioarei pentru ea. Cel mai sigur insa, avea pe altul care-i oferea altceva. Puteai tu sa te duci in iad si sa te intorci viu si nevatamat, supunand intre timp si viata, si moartea, si toti demonii, ca tot se mai gasea ceva de facut, de nu mai stiai de esti Sisif sau doar un bolovan idiot.

Ca te smucesti si te mai tragi inca o data inapoi, astea sunt prostii, si n-o sa vin eu sa-ti dau lectii despre nemurirea dragostei, ca exact asta moare cel mai repede. De-aia e importanta si nu prea. Si mai tot timpul depinde de fasoanele celuilalt, de felul in care te minte, ca si te vrea, si nu te vrea, adica te-ar cam vrea, dar daca gaseste altceva mai interesant? Si daca nu gaseste? Si daca intre timp ramane singur, nu e bine sa aiba ceva de siguranta? Planul A? Planul B? Planul de razbunare C? Planul de casatorie D? Mai bine pietre si praf sub talpi.
Si vise nealterate... Si libertate.

Numai ca... patru zile mai tarziu, am primit semne de la alti pelerini ca sunt cautata de Nico. Cu cine ma intalneam mi se spunea: hei, vezi ca te cauta Nico. Imi lasase vorba si pe la hanurile prin care treceam. Hangitele se uitau la tara de origine de pe actele mele si-mi spuneau: "Tu esti chica din Romania? Te cauta un chico din Spania." Se simtea o anumita disperare in a ma gasi, iar cand Alin, pe care l-am intalnit intr-un satuc in care initial am vrut sa ma opresc si sa ma cazez acolo, mi-a spus: vezi ca Nico e la 4 km de-aici, in albergue-le cutare si vrea neaparat sa-ti arate ceva, am renuntat la planul initial si cei 4 km aproape ca i-am alergat pana in Arzua.

O sa scurtez povestea si-o sa mai spun doar atat: ca era fericit ca ma vede, bucuria aceea a reintalnirii deloc sfasietoare, cand vii cu tot sufletul in intampinarea celuilalt, pentru ca stii ca niciodata nimic rau nu ti se poate intampla langa el, ca nimic din ce-ai intalnit pe drum, din ce-ati impartit impreuna, clipe, kilometri sau povesti, nu va fi alterat, macinat sau aruncat in gunoiul uitarii.
Ceva care exista in afara distantei, in prezenta sau in absentia Christi, dincolo de egoul fiecaruia, pura, incredibila, miraculoasa imbratisare asexuata a sufletelor.

Am crezut atunci ca imi gasisem, in sfarsit, miracolul. Ca-l gasisem acolo. Intr-un om. Imi dadeam pe loc seama ce disperata nevoie avusesem si eu sa nu vorbesc in van cuiva. Dar nu se terminase. Pentru mine, miraculosul abia incepea.

Nico m-a luat de mana si ochii ii radeau ca in ziua cand facuse cei 40 de km din Ponferrada in Vega de Valcarce. Ne-am asezat pe o banca intr-un parc si a scos din buzunar niste foi. Pe ele am recunoscut titlul poemului meu in engleza: When You'll Be far Away, My Friend. Il gasise pe internet si-l scrisese in caietul sau. Mi s-au umezit ochii cand mi l-a citit, fiindca m-a intors cu sapte sau opt ani in urma, facandu-ma sa vizualizez intreaga noapte pe care am consumat-o sa gasesc cuvinte potrivite pentru a face un barbat sa-si urmeze visele si atat. Si dupa aceea renuntasem.

Ultima strofa era asa:

"and if you meet a dying mermaid
and she sings her sad old song
listen to her whispering sadness
and you'll find the way back home..."

Nu prea arata Nico a sirena, dar eu imi gasisem deja drumul spre casa, chiar daca mai aveam destul de stat prin Spania si eram pregatita ca alte intamplari sa ma traga inapoi.
Nu ma interesa, aveam ceva ce nu se va pierde niciodata, indiferent de intamplari. Si nu era o poveste de dragoste.

Taci langa mine...


A doua zi dimineata, in Arzua, am baut din nou amandoi cate o cafea, de data asta asezati la aceeasi masa. Am hotarat sa ne despartim, tot asa, fiecare cu Camino-ul lui. Ce mai era de spus, dupa ce am stat de vorba toata noaptea si mi-a spus ca, dupa luni de zile, in sfarsit simte din nou gustul painii atunci cand o mananca si cel al cafelei atunci cand o bea?
Mi-a daruit jacheta lui portocalie care mirosea a vant, a ploaie, a ceata, a padure. A praf si apa. Sudoare de pelerin. Soare. Si era ca si cum ceva drag mi se intorsese inapoi.

El a plecat primul. L-am urmarit cu privirea pana cand sagetile galbene l-au indrumat pe cararile padurii. N-a intors capul inapoi. Asa si trebuia.

Nu l-am mai vazut de-atunci. Ne-am scris. Stiu c-a ajuns la capatul pamantului, asa cum isi dorea.

Mi-a scris zilele astea: "Totul s-a schimbat din punctul meu de vedere. Am ajuns in orasul meu acum doua sau trei zile si, asa cum stiam, totul e la fel.
Este ca in filmul ala cu Bill Murray in care trebuie sa traiasca aceeasi zi in fiecare zi. Ziua Cartitei. Dar acum ceva e diferit. Am invatat deja ca lucrurile nu sunt simple, dar nu le mai privesc de la 5 metri. Nu! Le vad pana la capatul pamantului, acolo pana unde si cuvintele se termina."

Si, uite-asa, ce-a inceput la cafeneaua cu nume atat de frumos, "Bonfin", ca intr-o profetie, mi-a readus increderea in oameni. In doar anumiti oameni. Cei care nu vor sa plateasca la schimb cu monede false vise versus dragoste.
 

Comentarii (1)

POSTEAZA COMENTARIU
Afiseaza:Cele mai recente|Cronologic

  • petro pe 7 Iun 2010, 12:56
    iubire dragoste

    dragostea este darul lui ,,dumnezeu'' . putini alesi

    3
    0

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod