Azi urăsc blogging-ul mai mult ca niciodată


De aproape 8 ani urlu în gura mare că sunt norocoasă. Că munca mea nu mai e muncă, că am încetat să caut integrarea într-o ierarhie stabilită de neica nimeni, că am șansa să mă trezesc și să mă culc când poftesc, că am posibilitatea să-mi fac vocea auzită, că pot găsi argumente despre ceea ce cred. Și lista poate continua.

Dar azi... azi mă simt neputincioasă. Și urăsc sentimentul ăsta.


Când eram copchil îi spuneam mamei că vreau să devin psiholog. M-a întrebat dacă îmi doresc să ascult atâtea tragedii în fiecare zi, apoi i-am văzut durerea. Nu-și dorea asta pentru mine. Am înțeles-o și am renunțat. Am înțeles că era deja o mamă cu un copil care n-avea nicio șansă să se bucure de viață și nu voia să am aceeași soartă. 
 
Au trecut anii și nu de puține ori am învinovățit-o. Mă gândeam că poate trebuia să mă încurajeze mai mult, că trebuia să-mi asculte dorințele. Iartă-mă, mama! Abia azi am înțeles.

Întotdeauna am privit scrisul ca pe o alternativă la dorința mea de a deveni psiholog. A fost simplu până azi. A fost simplu să vorbesc despre lucruri mărunte, despre decizii și motivație, despre părinți și copii. 

A fost simplu să-mi torn cafea în cană și să-mi aștern ideile pe hârtie. Pe 1 februarie am făcut un concurs pe eva.ro. Mi-am spus că poate mai sunt oameni ca mine. Mi-am spus că poate ar trebui să dau o șansă celor cărora li s-au tăiat aripile. Eram fericită. Mă gândeam la cât entuziasm aș fi avut eu, dacă aș fi putut scrie pe un site atât de mare. 

Azi nu mi-e bine

 
Cred că e sentimentul acela de care îi era frică mamei. Sentimentul acela care mi-a tăiat aripile demult. Câtă dreptate avea! Dacă în parenting și în relații mă arunc cu capul înainte și găsesc întotdeauna o vorbă potrivită, când vine vorba despre depresie, mă fac mică și tac. 
 
Un simplu buton de SEND și s-a creat o legătură. N-am vrut să văd niciodată latura negativă a internetului. Până azi am văzut o singură față a monedei. Aia care-mi convenea. Aceea care îmi provoca mulțumire sufletească. Dar azi, nu. N-a fost așa. Am întors-o fără să vreau și am simțit prețul pe care trebuie să-l plătesc. 
 
Am primit cuvintele acestea "Ce e depresia? E când nu poți cu mintea să te dai jos din pat. Să te speli. Să te îmbraci. Să te dezbraci. Să te piepteni. Să te vopsești lunar. În cazul în care asta a însemnat ceva pentru tine înainte de suferința aceasta. Să-ți vopsești unghiile. Să ți le tai măcar." Le-am citit și mi-am spus că nu sunt reale, așa că am sunat autorul. Am sunat și mi-a răspuns o voce fragilă. Ne miram una de alta. Ea pentru că nu se aștepta să o sun, eu pentru că speram să fie vorba numai despre talentul în arta cuvintelor, nu și o realitate. 
Ne-am mirat una de alta. Din nou.
 
N-am fost pregătite. Nu ne știam nici numele, nici chipul și cu toate astea, iată o legătură.
Cine s-ar fi gândit? Eu nu mă gândeam că va sosi momentul când îmi voi înghiți cuvintele, ea nu se gândea că depresia poate avea și o parte frumoasă. 
 
O sunasem să-i spun doar că am simțit tot ce a scris, ori asta face un scriitor să fie bun. De oricare ar fi el. Pe site-uri mici, mari, bloguri, rețele de socializare, în propriul caiet. Nici nu contează. Dar am crezut-o și timp de două minute cât i-am citit cuvintele, mi-am imaginat-o. Mi-o imaginam ca pe un suflet bun, dar puternic. Am uitat să-i spun asta, așa că o fac aici. 
 
Draga mea, nu sunt psiholog, dar știu că depresia este boala oamenilor puternici. Au spus-o și alții, oameni mai învățați decât mine, o spun și eu. Și mai adaug că este "boala" oamenilor inteligenți. Ai întâlnit tu vreodată oameni mai puțin înzestrați care să-și pună întrebări? Oameni care să se gândească dacă au sau nu vreun rol pe lumea asta? Eu, nu. Și îi invidiez. Par a fi fericiți tot timpul, fie că au, fie că nu, fie că sunt în stare, fie că nu, fie că înseamnă ceva, fie că nu. 
 
Dar, vezi tu, omul care are curaj să iasă din cutia lui de protecție este supus pericolelor. Depresia, lipsa de încredere sau de motivație, pot fi câteva dintre ele. Curajul face diferența, iar ție nu-ți lipsește. Am văzut asta azi, iar curajul tău nu e de ieri de azi. Poate nu știi, dar ai avut curaj când ai apăsat butonul de SEND, ai avut curaj când ai cerut ajutor, ai avut curaj și când ai ales să scrii despre asta. Iar pentru mine înseamnă că vei reuși. Vei reuși să întâlnești oameni care te vor iubi necondiționat și care te vor învăța să te iubești și pe tine însuți. Vei întâlni oameni care îți vor mulțumi. Unii vor folosi cuvintele, alții, nu. Dar vei ști. Vei ști că ești apreciată. Și-mi folosesc cuvintele și îți spun eu prima. Te apreciez. Oricine și oriunde ai fi. Te apreciez pentru că ai avut curaj, pentru că în drumul tău presărat cu teamă ai avut curaj să spui și altora ce-ți face bine și ce, nu. Te apreciez că ai fost vocea celor care sunt în situația ta. Și nu mă voi opri aici. Îți sunt datoare. 
Așa cum ți-am spus deja, nimic nu e întâmplător. Și așa cum spun de obicei, când tu nu știi încotro te îndrepți, lasă-te purtată de val și vei afla. Doar acceptă bunătatea și frumosul în viața ta. 

Azi urăsc blogging-ul mai mult ca niciodată. Nu știu ce aș putea să-i spun mai mult. Am publicat articolul aici. Poate există printre voi oameni care au depășit depresia. Poate că va fi o persoană care va face mai mult pentru ea decât am putut eu. 
 
Cosmina Tudosă 

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod