Încă o dată despre talanți, depresie și viață, care e mai mare decât suferința


De ce? Pentru că sunt în depresie, ceilalți ca mine așteaptă un cuvânt de înțelegere, de ajutor. Deoarece și eu aștept de la alte persoane încercate, fiindcă cei care nu suferă astfel înțeleg mai greu această greutate nevăzută, dar răvășitoare, o putere care să mă facă să escaladez greul, să ies definitiv din melancolie și să nu mai pățesc niciodată așa ceva.

Ce e depresia?

 
E când nu poți cu mintea să te dai jos din pat. Să te speli. Să te îmbraci. Să te dezbraci. Să te piepteni. Să te vopsești lunar. În cazul în care asta a însemnat ceva pentru tine înainte de suferința aceasta. Să-ți vopsești unghiile. Să ți le tai măcar. Să dai cu o cremă pe deasupra pielii care a pocnit de un an și... de când nu poți cu mintea să ridici un fir de praf, deci nici să desfaci capacul cutiei cu cremă sau să iei un pic de ulei dintr-o sticlă de la bucătărie. Să te ridici din pat, la limita maximă de timp, înainte de a pleca la serviciu. Acolo unde, odată ajuns, trebuie să-ți pui o mască, astfel încât să nu rămâi în stradă și să nu fii nevoit să trăiești din venitul pe care ți-l aduce/ia doar boala. Să nu poți să faci nimic din ceea ce-ți plăcea cândva să faci. Să te privească aproape toți și să-ți spună, iar și iar, că fizic nu se vede nimic. Să rămâi iar singur și mai ales să nu știi de ce a pornit, când se va termina, cât va mai dura, sub ce formă se va mai manifesta.
 
Să nu dormi noaptea decât cu pastile de sinteză, vreo șapte ani. Să îți faci o insomnie doar pentru că te trezești dimineață, ai de rezolvat lucruri, e și așa greu și să-ți fie, deci, și mai greu.

Părintele Constantin Necula a spus la un moment dat să ieșim din situația melancolică, iubind. Dragostea și grija noastră față de cei aflați în nevoie ar fi în stare să scoată omul din depresia sa.

Oricum ar fi, nimic nu folosește. Nici medicamentul psihiatrului, nici discuția cu psihologul, nici cea cu duhovnicul, nici măcar, un rând, din cele citite decenii, din literatura psihiatrică, psihologică, patristică, motivațională, religioasă.
Iar cel mai de neînțeles este că Dumnezeu te încearcă mai mult decât pe Iov, adică îl lasă pe diavol să-ți dărâme tot, inclus, aici, sufletul. La Iov s-a oprit înainte de a-l dărâma în duh.
La un moment dat, după circa 500 și... de zile, ceva chimic se întâmplă. Corpul te ajută, se pare că fiziologia creierului se reia. Dacă ți se întâmplă acest lucru, potrivit studiilor, până la doi ani de la declanșarea episodului melancolic ești salvat. Dacă te duci cu episodul peste doi ani de la debut, devii depresiv cronic.

E prima dată când una din depresiile mele ține atât de mult. Nu știu de ce.
 

Ce a început să funcționeze la mine 


Mersul la biserică: miercuri și vineri la Sfântul Maslu, duminică la liturghie. Eram cândva o practicantă. Am redevenit. Rugăciunile personale: din Psaltire, rugăciuni către Maica Domnului, Sfânta Filofteea, Sfinții Ciprian, Ioan Botezătorul, Nicolae. Tămâiatul prin casă, luatul anafurei și aghesmei, miruirea. 
După ani de încercări am renunțat prin diminuarea treptată a dozei la somnifere.
Totuși nu dorm, în continuare, când am treburi grele de făcut sau deloc grele, dimineața.

Cum de a funcționat? Trebuia să mă trezesc dimineața, ca să ajung la aceste slujbe. M-am întrebat ce simt? Lene. Eu niciodată nu am simțit lene. Mi-am spus astfel în fiecare din acele dimineți: Hai să înving lenea. E cel mai ușor dintre toate sentimentele pe care le am. E o lene normală. De menționat că lenea din depresie nu am putut-o birui.
 
Treptat m-am întors la citit. Din nou literatură creștină, beletristică, nutriție, modă, film...
Am început să mă gândesc la ceilalți: o mamă cu doi copii, de exemplu mă preocup ce să le mai dau, de mâncare, când o să-i văd la biserică sau câți bani să le mai dau. La ce o să-i ajute.
Am început să fac lucruri și să mă gândesc cum le fac: mă gândesc să-mi caut ceva de muncă, de exemplu. Să mă trezesc astfel dimineața, dar să dorm noaptea. 
Deci... se poate ieși... asta dacă-ți este dat. Iar datul acesta eu nu pot să-l explic, pentru că nu are date matematice. Știu că îs într-o suferință groaznică de aproape 600 de zile. Nu știu de ce a pornit, de ce a durat sau cât va mai dura, de ce mi-a fost dată. Probabil pentru păcatele mele, creștinește vorbind. Dincolo de asta nu mai știu. Îmi pare rău.
 
Așa că, atunci când începi să-ți folosești talanții, ai o șansă, Dumnezeu îți dă un semn, deci muncește-ți mintea, de la momentul în care începi să poți, cu ceea ce ai de făcut.
Acțiunea e salvatoare.

Iar alt părinte/preot zicea să fim atenți că viața e mai mare decât suferința. Deci să ne agățăm de dragostea de viață. Și să acționăm.
 
P.S.: Și acest text îl revăd tot după o noapte de nesomn. E greu: minte în ceață, telefoane de la elevii care au de rezolvat varii lucruri. Iar astăzi tot ceea ce voi face sau am făcut e/a fost sub semnul oboselii atroce: ridicat din pat, spălat, îmbrăcat, curățat litiera pisicului, mers la spital în scopul întâlnirii cu elevii de la practică, mers la magazin, corectat un proiect, șters geamuri, mers la consiliul profesoral, mâncat, spălat vase.
 
Și în cazul unei potențiale sarcini/gravidități întrebarea e "cum s-o duc"? Cum să-mi cresc ulterior copilul? Care se va trezi când va avea necesități, deci mă va solicita și pe mine, deja solicitată.

Dacă a trecut cineva prin așa ceva, mă poate lămuri...?
 
Disclaimer: Acest articol a fost scris de Ioana Dimișcă, în urma concursului publicat pe 1 februarie 2018. IMedia nu poate fi trasă la răspundere pentru conținutul articolelor în totalitatea lor sau doar pentru o parte a acestora si este absolvit de orice răspundere civilă sau penală cu privire la acestea.  

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod