Abandonul trăit de copil și consecințele lui

Abandonul trait de copil si consecintele lui

Abandonul este una dintre cele mai dureroase și mai greu de vindecat răni. Adultul care a trecut printr-un abandon în copilărie se va simți în nesiguranță în relații, amenințat, în pericol, va alege și se va simți atras de parteneri instabili emoțional, indisponibili, narcisiști sau dependenți.
Sau va evita cu totul apropierea și nu-și va asuma angajamente. Relațiile lui vor fi definite de control, manipulare, infidelitate, gelozie, dezamăgire, furie și frică. Nu va avea încredere deplină să se apropie cu adevărat de cineva pentru că anticipează abandonul, părăsirea, indisponibilitatea, impredictibilitatea. 

Copilul se naște cu nevoia fundamentală de siguranță în relația cu mama și tatăl lui. Să simtă și să trăiască cu prezența lor fizică și emoțională. Părinții trebuie să-i ofere baza de siguranță care să-l facă să simtă și să sție că poate conta pe ei, că este protejat și sprijinit. Să simtă alinare alături de mamă și de tată atunci când are un disconfort sau îi este teamă, frică, simte tristețe sau furie. 

Dependența de părinți din primii ani de viață este condiția primordială a autonomiei, încrederii și siguranței lui ca adult și a capacițătii lui de a iubi și de a fi iubit, de a avea relații sănătoase. Nu poți să fii autonom dacă mama și tatăl tău nu au fost prezenți și nu ai putut conta pe ei. Când copilul se simte în siguranță, atunci el poate evolua, se poate dezvolta, este atent la nevoile lui, este empatic și trăiește cu compasiune pentru el și ceilalți. Altfel, o mare parte a atenției lui este centrată pe frică și teamă: mama și/sau tatăl nu sunt acolo pentru mine. Și adună multă durere, tristețe și furie.

Când copilul trăiește cu teama de abandon? 


Când copilul este crescut de bunici, bone sau rude, fără prezența zilnică a mamei și a tatălui. Părinții care-și lasă copilul la bunici până începe școala sau grădinița pentru că este „mic” și îi este „mai bine” cu buncii, iar ei au alte priorități.

Când unul dintre părinți are o problemă de sănătate fizică sau mentală, depresie, anxietate sau alte tulburări de sănătate mentală mai grave și nu poate fi disponibil emoțional pentru copil.  

Când mama și tatăl muncesc foarte mult și petrec puțin timp zilnic cu copilul, relaxați și bine dispuși. Copilul trăiește lipsa prezenței părinților tot ca o formă de abandon. Sau când părinții sunt mai tot timpul obosiți, stresați și insecuritatea și neliniștea lor le dă copilului un sentiment de insecuritate.
Când mama sau tatăl sunt hiperprotectori și nu-i dau copilului spațiu să devină autonom, să tolereze disconfortul, să-și amâne recompensele, să răspundă și singur propriilor nevoi, să devină responsabil.
Hiperprotecția duce și la lipsa de responsabilitate a copilului, care nu mai înțelege limitele sau granițele în relații: altcineva trebuie și este responsabil să îi rezolve problemele. Devine dependent în relații.

Când unul sau ambii părinți sunt impredictibili, au momente când sunt calmi și prezenți și momente în care devin critici și furioși. Sau când îl amenință cu pierderea relației sau a „iubirii”: „Nu te mai iubesc dacă nu ești cuminte”. Sau îl trimit să se liniștească: „Vorbesc cu tine după ce te liniștești, pleacă de aici!”. Sau când pleacă pe furiș, să nu fie văzuți, iar copilul devine hipervigilent, pentru că nu i se oferă predictibilitate. Îi este teamă și devine anxios. Nu uita, copilul are nevoie de tine, depinde de tine. Și amenințarea și pericolul sunt copleșitoare pentru el. 

Când ești prezent fizic însă adesea ignori, nu observi ce simte, sau, dimpotrivă, te înfurie, enervează, te sperie, te îngrijorează disconfortul copilului, când nu îi validezi și nu simte acceptarea ta necondiționată, este tot o formă de abandon. Se produce o ruptură pe care părintele are nevoie să o repare.
Uneori ești ca părinte obosit, stresat, îngrijorat, trist, furios și îți este greu sau imposibil să fii atent la cum se simte copilul sau la ce are nevoie. Se întțmplă, e firesc. Însă, important este să te reîntorci, să te reapropii, să fii predictibil pentru copil.  

Cum trăiește copilul abandonul? 

Copilul trăiește o frică permanentă și devine vigilent față de orice semn care poate înseamna un pericol. Simt tristețe din cauza pierderii și furie pentru că nu ești acolo pentru el. Uneori disperare, durere, când abandonul este profund. În funcție de temperamentul lui, copilul exprimă teama de abandon diferit: unii se agață de părinți sau de ceilalți adulți care îi îngrijesc, bunici sau bone, devin geloși și hiperprotectori, apare rivalitate dacă sunt mai mulți frați. Alții par mai „neafectați”, ca și cum nu au nevoie de ceilalți, însă este tot o formă de apărare: evită, se detașează. Ei învață că singura cale ca să nu mai simtă durerea abandonului este să nu le mai pese, să nu aibă nevoie de mamă și tată. Pentru că știu că nu pot conta pe ei. 

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod