Nu există copii-problemă! Există părinți-problemă!

copil

În clasa copilului meu există un ”copil-problemă”, așa cum le place tuturor să eticheteze un copil care lovește în stânga și-n dreapta, aruncă cu scaune, bate, jignește, rupe cărți și caiete sau urlă în timpul orelor.
Poate că alte clase, pe grupurile de Whatsapp, discută și altceva în afară de ce a mai făcut copilul X sau ”Rog părinții lui X să-mi răspundă la telefon!”. X este cel pe care toți îl arată cu degetul și, cel mai grav, toți pun toate nenorocirile pe seama lui. Cadrele didactice nici nu mai întreabă cine a făcut un anumit lucru, este clar că X a făcut și asta. El le face pe toate, el e hulit de toți și toate ședințele cu părinții au același subiect de discuție: Ce ne facem cu X? Părinții lui zic că au făcut tot ce se putea: adică l-au dus pe la psiholog/psihiatru și, probabil, i-au zis și de deochi. Ceilalți părinți, în schimb, fac presiuni să fie transferat din această clasă.

Învățătoarea este și ea ajunsă la capătul puterilor

Sunt, totuși, 30 de copii în clasă și e destul de greu pentru ea să fie atentă la toți și  mult mai atentă la unul anume. Ceea ce face acum este damage control, încearcă să fie atentă să nu se întâmple ceva cu adevărat grav (faptul că mai caftește vreun coleg e deja ceva normal). Mai nou, învățătoarea evită să-l mai ia și pe el în excursii sau în tabere și nu e de blamat că face asta.
În toată această poveste, accentul a căzut întotdeauna de copil. Chiar și pe grupul de Whatsapp, chiar și la ședintele cu părinții și, efectiv, în fiecare zi în care părinții s-au prezentat la școală să ia la cunoștință ce a mai făcut X, copilul a fost cel pus la zid - unicul vinovat.

Nimeni, niciodată, nu s-a dus și spre el

Nimeni! Nimeni nu s-a coborât, de la înălțimea supremă de adult să-l privească în ochi și să stea de vorbă cu el.
Părinții nu știu decât să-l amenințe, să-l certe și nu știm ce s-o mai întâmpla pe acasă... Și aici vine partea dureroasă. Ceea ce nu s-a știut și am aflat de curând este că X e un copil care, mititel fiind, a fost părăsit de mamă și lăsat cu tatăl, în urma unui divorț care i-a făcut pe părinți să împartă cei doi copii ca pe mere: unul mie, unul ție. X a fost cel lăsat la tată... și așa ajuns acum să fie, ceea ce lesne noi, adulții, numim ”copil-problemă”.

Copil liniuță problemă...

E foarte ușor să devii copil-problemă atunci când ești abandonat, acuzat, arătat cu degetul, pedepsit, neascultat, neauzit, ignorat, neglijat, evitat. Și noi, oameni mari fiind, dacă s-ar comporta cei din jur cu noi așa cum se comportă toți cu X, am ajunge numaidecât ”adulți-problemă”.

Ne concentrăm mereu pe comportament și ignorăm cauza

Dacă am merge pe fir în jos, dacă am analiza în profunzime, dacă am fi un pic mai atenți și mai deschiși, am descoperi că nu există copil-problemă, ci numai adulți-problemă care devin părinți, deși nu ar trebui.

Am scris acest text după experiența grea a vizionării filmului ”Copilul-problemă”, un film despre relațiile dintre copii și adulți, despre neputința unui sistem și despre nevoia noastră, a tuturor, de a fi iubiți și înțeleși.”Copilul-problemă” este propunerea Germaniei la Premiile Oscar, premiat cu Ursul de Argint la Berlinale și dublu nominalizat la European Film Awards.

Mergeți neapărat să-l vedeți! Veți înțelege multe! Intră în cinematografe din 6 decembrie.

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod