adolescență

Lucruri care dor. Ce n-am știut despre adolescență...

Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
15 Mai 2020
Mereu mi-am zis că o să vină, că o să dea cu noi de pământ, că o să ne rupă sufletele în bucăți, că o să treacă! Mereu mi-am zis că trebuie să-mi ajustez așteptările, că trebuie să-mi amintesc cum era, că trebuie să am răbdare! Mereu, mereu, mereu!
Din copilăria mică, aia cu trantrumuri și nebunii, mi-am propus să nu uit să respir. Da, știam că mă voi umple de spumicele, nervișori, drăcușori și toate cele. Știam că o să mă doară dinții de cât o să strâng din ei și o să răgușesc de câte ori voi răcni mocnit ca să nu mă aud în jur ca un balaur. Am știut, da!
 
 

Bun! Și am știut degeaba! Și, mă rog, am știut, dar asta nu era tot. 


 
Copilul meu are 10 ani. 10 ani ăștia au fost cu de toate. Au fost ca o șaorma de la Dristor, cea mai bună din oraș,cum ar veni.  Am pornit pe drumul creșterii acestui copil cu ideea clară că e un om nou, pe care nu îl cunosc, și mi-am acordat întreaga viață pentru a-l descoperi și a-l cunoaște. Cât de cât, știți și voi cum e. Sau, mă rog, poate nu știți.
 
Poate voi vă cunoașteți foarte bine copiii. Eu mărturisesc că nu mi-l cunosc și nici nu înțeleg cum alte mame și-i pot cunoaște bine. Nu știu cum poți să spui despre un om că-l cunoști atunci când nu e finisat. E ca și când aș planta un copăcel și aș zice că-i cunosc fiecare frunză și fiecare crăpătură a tulpinii, fiecare ramură și fiecare mugur.
Și gata! Îl cunosc! Dar an de an, copăcelul se face din ce în ce mai mare, ramurile se înmulțesc, frunzele la fel, tulpina capătă alt aspect și el e, mereu, alt și alt copac.
 
Probabil voi ajunge pe la vreo 45 de ani (ai lui) să spun că-l cunosc, dar asta numai după ce-l văd copac mare, cu crengile trecute prin nori și ploi, bătut de vânturi calde sau de crivăț. Până atunci, eu nu pot, mă scuzați, să spun că-l cunosc. Mă puteți trece la ”mame iresponsabile”, dar asta sunt și asta cred.
 
 

În 10 ani, vă spuneam, am trecut prin multe.

 
 
Nu pot să spun că am trecut prin toate când tocmai mi se cască hăul adolescenței în față și eu mă sperii ca o fetiță anorexică în bătaia vântului, pe marginea prăpastiei. Îmi vine să mă fac mică, să mă ghemuiesc sub o masă și să plâng. De mai multe ori pe zi!


Am ajuns în perioada problemelor de viață.

 
 
Copiii, vedeți voi, au și ei viețile lor. Au și ei drame, au și ei orgolii.
Ce se întâmplă în viețile noastre, ei bine, se întâmplă și în ale lor. Sigur, nouă ni se par niște nimicuri, dar pentru ei nu e deloc simplu când se ceartă cu un prieten. Nici nouă nu ne este, dar de la înălțimea vârstei noastre, ni se pare că pentru ei treaba asta e un rahat. Nu e!
 
E vârsta primelor îndrăgostiri. ”Ea mă place sau nu mă place?” E vârsta primelor prietenii solide. ”Sunt sau nu un prieten bun? Contez sau nu în gașca asta?” Și chiar dacă toate ar fi bune și i-ar merge șnur, cel mai și cel mai important - și aș scrie pe toți pereții chestia asta - e că e și vârsta primelor nesiguranțe. E vârsta primelor îndoieli!

 

Practic, e vârsta la care nu prea mai ai ce face. 

 
 
Adolescenta e terenul acela pe care trebuie să te întinzi cât ține ața. Pot să îi spun eu și să-i demonstrez eu câte în lună și-n stele, el tot are nevoie de niște confirmări exterioare. Nu mai ține de mine, nu mai sunt eu de ajuns. Copilul trebuie să înceapă să fie om în afara cuibului.
 
Și mai e ceva: e vârsta la care tu, părintele, trebuie să accepți că nu poți face mai mult.
S-a terminat cu cocoloșeala bebelușească în care era de ajuns să-l iei în brațe, să-i schimbi un scutec, să-l pui la sân și totul să fie perfect.

 

Fericirea puilor, după ce încep să-și testeze aripile în zboruri de exercițiu, nu mai depinde de părinți. 

 
 
De asta spun că mai era ceva nu știam. Nu știam că nu va depinde de mine. E greu să-l văd trist, supărat, pufnind, cu botul lăsat, cu fața lungă sau chiar plângând fără să poate spune ce anume are, iar când se liniștește să spună că nu știe, că așa simțea, că i se stricase și lui starea, că nu era nimic important, că e ok, că îi pare rău că m-a îngrijorat, că se scuză și tot așa. 
 
Mă gândeam aseară, după o criză din asta, că vor veni altele mult mai grele, altele care vor fi pe bune. Vor veni suferințe din dragoste, certuri cu prieteni, chiuluri și altele pe care le știm bine și noi, că am fost și noi acolo.
 
 

Primul chiul, prima gură de alcool, prima țigară, prima iubire, prima suferință...

 
 
Urmează un lung șir de prime dăți prin care și eu am trecut la vremea mea cu un curaj nebun.
E un lung șir de prime dăți în care eu ar trebui să fiu acolo pentru el și nu să-l țin de mână când trece prin ele, ci să-l trag de mână atunci când se împiedică.
 
Va fi un lung șir de prime dăți pe care trebuie să-l privesc cu ochii curajoși cu care l-am privit când eram adolescentă și să-l las și pe el să trăiască asta, cu toate minusurile care vin de aici. Eu trebuie doar să-i rămân alături, orice s-ar întâmpla.
 
E foarte dureros să realizezi că ai trecut de faza șireturilor. Așa îmi place mie să spun. Când copilul era mai mic și se împotmolea la legat șireturile și se enerva... interveneai simplu și îl ajutai sau i le legai tu. Adolescența este faza în care nu mai are nevoie să-i legi șireturile, iar dramele nu mai pot fi rezolvate prin intervenția ta. Exact cum i-am și spus aseară: ”Te iubesc, sunt alături de tine și te ajut cât și cu ce pot, dar nu pot să trăiesc eu în locul tău!”


 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod