Specificul familiei este determinat de particularităţile socio-economice, istorice şi culturale ale societăţii, pe care o reflectă structural şi funcţional, pastrându-şi însă, oricând şi oriunde, rolul ei de cadru de intercomunicare afectivă între soţ, soţie, mamă, tată, fiu, fiică, frate, soră. Reflexele acestor funcţii apar din cele mai vechi timpuri şi au o evoluţie extrem de diversificată, de la armonie spre conflictualitate.
Familia şi modelele parentale
Epoca modernă dezvoltă un complex de relaţii biologice, sociale, materiale şi spirituale în cele două modele consacrate: „familia burgheză" şi „familia proletară". Familia contemporană este centrată pe relaţiile afective,comunicaţionale şi acţionale ale cuplului, care-i conferă nota de autonomie şi libertate decizională la nivelul fiecărui membru.
De-a lungul timpului, prin trecerea de la modelul patriarhal la cel modern - conjugal -coordonatele psihologice şi psihosociale ale membrilor familiei s-au modificat sub aspect relaţional, afectiv, motivaţional, profesional, cultural, valoric. Ca atare, însăşi exercitarea uneia din funcţiile fundamentale ale familiei -educarea copiilor - stă sub semnul trecerii de la modelul autoritar la cel democratic, de implicare responsabilă şi activă a copilului încă din copilărie la propria lui formare şi devenire.
De aceea, psihoterapeuţii familiali considera copilul „un simptom al cuplului sau al unuia dintre părinţi", mai ales în cazurile unor conflicte intra familiale sau chiar ale unor familii destrămate. În sensul mai larg, copilul este un „pretendent la umanitate" şi el însuşi devine „om" sub influenţa societăţii. Iată de ce este necesar ca modelele nocive să fie înlocuite cu cele constructive, întemeiate pe principii socioafective şi norme valorice superioare.
Şi totuşi... există probleme
Familia modernă oscilează între două extreme: familiile fericite, în care domneşte bucuria de-a fi împreună, şi familiile care, nu rareori, prin ostilitate şi conflictualitate ajung în pragul disoluţiei.
Situaţia în lume este dramatică din acest ultim punct de vedere, rata divorţurilor fiind destul de ridicată, iar numărul cuplurilor cu probleme mult mai mare decât al celor fericite. La această situaţie se adaugă şi cuplurile care se menţin, în ciuda indiferenţei afective şi a conflictelor, pur şi simplu din obişnuinţă sau datorită unor interese materiale, politice, de statut social etc.
O astfel de abordare ne conduce spre „tipologii" familiale - sub aspectul lor instituţional-istoric, situaţional-psihologic, structural-functional - la:
modelul tradiţional de mamă (perseverenţă, rigiditate, conducerea gospodăriei şi educaţia copiilor), de tată (asigurarea securităţii economice, exemplul personal pentru copil, pe care-l domină prin autoritate), de copil (supus, docil, disciplinat).
modelul modern de mamă -susţinere afectivă şi agent principal instructiv-educativ, de tată - flexibil, puţin autoritar, susţinător moral al copiilor, de copil - receptiv şi activ în propria sa formare, capabil de iniţiativă şi responsabilitate.
Modele educative parentale negative pot îmbraca diverse forme:
•conflictul şi competiţia în exercitarea rolului între părinţi si inversarea rolurilor parentale (mamă cu comportament şi conduită educativă masculină şi invers, tată fără autoritate evidentă).
•hipertrofierea sau hipotrofierea rolului matern sau patern cu atitudini necorespunzătoare faţă de copil (hiperprotecţia sau neglijarea copilului, hiperindulgenţă sau autoritate extremă - de la toleranţă faţă de actele reprobabile, până la tiranie).
•false roluri parentale (în familiile nou create după divorţul unuia sau al ambilor soţi, cu repercusiuni asupra copiilor proveniţi din căsătorii diferite; în astfel de cazuri operează sintagma „copiii tăi, copiii mei, copiii noştri" cu diferenţe în distribuirea investiţiilor materiale, afective, morale, profe¬sionale, care traumatizează copiii.
•cazuri limită, în care modelele educative parentale negative sunt generate de boală psihică- toxicomanii, etilism, criminalitate - dar şi de infidelitatea conjugală, trăită dramatic de copil sub forma unui complex de inadaptare sau abandon.
Toate aceste disfuncţii au consecinte negative asupra dezvoltarii fizice, psiho-afective, morale a copiilor, putandu-se solda cu tulburari comportamentale, nevrotice sau delicventa juvenila.
Copilul poate deveni victimă
Toate manifestările disfuncţionale intrafamiliale îşi lasă amprenta asupra copilului, încă de la o vârstă fragedă.
Amintirile revin dea lungul vieţii, reconstruind trecutul din perspectiva prezentului. Anumite amintiri, aparent insignifiante, pot masca experienţe infantile importante.•Un copil de 5 ani surprinde raporturile sexuale ale parintilor , raporturi despre care nu are nici un fel de informaţii. Este şocat, traumatizat, şi începe chiar să nutrească ură pentru tatăl său care, în „neştiinţa" copilului, părea că o maltratează pe mamă. Acum, fiind adolescent îşi accentuează resentimentele faţă de tatăl său, cu care n-a putut avea nici o apropiere afectivă de-a lungul copilăriei.
•Abreacţia adolescentină nu reprezintă decât o reacţie afectivă amânată a copilului de altădată, care încearcă să se elibereze de o impresie neplăcută prin exteriorizarea emoţională, comportamentală sau verbală. Evenimentul neînţeles în momentul trăirii lui stăruie sub semnul amintirii, care devine traumatică post-factum, conducând spre abreacţie.
• M.V., divorţată şi mamă a doi băieţi, se recăsătoreşte cu N.C., tatăl unei fetiţe din prima căsătorie. Nimic nu pare anormal, căci, în noua familie, viaţa se desfăşoară calm, părinţii se iubesc şi se „îngrijesc" de copii. Intervin însă conflicte morale dureroase, generate de modele parentale total diferite, cu repercusiuni negative pe plan psihic şi relaţional intre copii.
• M.N., o fetiţă de 8 ani, este adoptată de o familie de medici. Ea trăise într-un mediu precar, alături de o mamă suferind de tuberculoză şi fără nici un sprijin material după decesul soţului. Rămasă singură, fetiţa nu se poate adapta la „modelul ideal” şi la normele extrem de restrictive din familia de adopţie. Ea nu-şi iubeşte noii părinţi, nu le poate împărtăşi afecţiunea. Este veşnic angoasată şi nemulţumită. Ba mai mult decât atât, are palpitaţii, transpiră foarte mult, are vederea înceţoşată. Nu se poate adapta nici mediului şcolar şi, în ciuda sprijinului care i se acordă, obţine rezultate mediocre.
• B. I., de 3 ani, părea apatic, uşor emotiv, cu o constituţie fragilă, cauza unor disfuncţii endocrine sau a unei tulburări nervoase. Pe măsură ce creştea, copilul manifesta o excesivă închidere în sine şi o totală indiferenţă faţă de lumea exterioară. Sunt evidente tendinţe autiste, pe care părinţii, preocupaţi de carieră, nu aveau timp să le observe. Când bunica l-a adus la psiholog, era deja un copil dificil, greu de recuperat.
•Tatăl, militar în rezervă, exercită asupra fetei lui, adolescentă, o autoritate excesivă. Mama, stewardesă şi mult mai tânără decât soţul, cu scurtele ei şederi acasă, nu reuşeşte decât să-i aducă câte o rochie „ultimul trăsnet" din fiecare capitală a lumii. Adolescenta se distanţează de părinţi, abandonează ultima clasă de liceu şi se „mărită" cu un arab, patronul unei cafenele. Părăsită după un an de iubitul său, fata îşi ucide pruncul imediat după naştere.
Este important să ştii
Comunicarea sinceră, deschisă şi permanentă între membrii familiei condiţionează în mod esenţial echilibrul acesteia.
Copilul trebuie informat şi educat de timpuriu, de la începutul „devenirii" personalităţii sale, pentru viaţa de familie.
Exersarea comportamentului de negociere şi toleranţă conduce la atenuarea conflictelor manifeste şi la prevenirea unora latente.
Asumarea corectă a identităţii psiho-sexuale a părinţilor permite copilului preluarea unor modele şi conduite adecvate, prin imitaţie şi interiorizar.
În caz de criză, apelarea la serviciile medico-psihologice de specialitate poate fi salvatoare.
Mă puteţi găsi şi pe pagina de facebook.
Posteaza comentariu