Dulcea pasare a... fidelitatii

Inca de cand v-ati cunoscut, ai remarcat ca lui "ii fug ochii dupa altele", dar tu - ca sa nu-l pierzi - i-ai trecut cu vederea numeroasele infidelitati, in speranta ca el iti va aprecia bunavointa si se va schimba de la sine. Cate sacrificii n-ai facut pentru ca el sa se simta bine, sa-si doreasca sa fie langa tine si sa inteleaga nevoia ta de fidelitate.

Eforturile nu ti-au fost insa rasplatite, fiindca partenerul s-a instalat confortabil in rolul de rasfatat si si-a vazut in continuare de aventurile dubioase, fara sa dea vreun semn ca i-ar pasa de ce simti tu. "Nu e suficient ce fac pentru el" - ti-ai spus in sinea ta, hotarata sa urnesti muntii din loc pentru a-l recuceri.

Ca atare, in scurt timp, ti-ai depasit propriile recorduri in materie de disponibilitate si tandrete, doar-doar il vei convinge sa renunte la aventurile extraconjugale. Fara succes insa - ba mai mult, acum nu-i mai convine nimic, iti reproseaza lucruri ridicole: cum ca-l neglijezi, ca nu-l intelegi si ca nu te gandesti decat la tine. La randul tau esti din ce in ce mai dezamagita, iti dai seama ca nu merita atatea sacrificii si totusi nu te poti opri sa te invinuiesti pentru tot ce s-a intamplat.

Poate esti prea cicalitoare si nu-i lasi suficienta libertate. Dimpotriva, daca are nevoie de mai multa atentie... Nu cumva il supara ca esti prea linistita? Adevarul este ca toate aceste justificari deformate, menite sa ascunda adevarata deceptie - aproape insuportabila - nu fac decat sa va mentina in acelasi joc patologic de tip "victima - salvator - persecutor", pe care l-ati practicat inca de la inceputul relatiei voastre. Fiecare dintre voi a trecut pana acum de nenumarate ori prin cele trei ipostaze: invinuindu-l pe celalalat pentru propriile fapte, reprosandu-si lucruri care nu erau de datoria sa ori neglijandu-si dorintele ca sa-i fie celuilalt pe plac.

Pentru astfel de cupluri nu se poate vorbi de fidelitate - ceea ce presupune un bun reglaj al distantei psihice dintre parteneri - ci de forme ale dependentei, intotdeauna paguboase pentru ca afecteaza calitatea vietii in comun. Cand relatia este armonioasa, faptul ca celalalt se simte bine si cu alte persoane din afara cuplului nu constituie o amenintare.

Dimpotriva, starea de satisfactie a fiecarui partener poate fi integrata in evolutia cuplului devenind o sursa de energie si contribuind la consolidarea sentimentelor pe care cei doi le impartasesc. De fapt, valoarea asezata la loc de cinste in acest caz este fidelitatea fata de sine insusi, conditie sine qua non pentru o relatie implinita ce include - bineinteles - devotamentul reciproc.

La urma urmei, fidelitatea fata de partener incepe intotdeauna cu respectul de sine si increderea in propriile capacitati. Cum poti iubi cu adevarat pe cineva daca nu tii cont de propriile nevoi si nu te consideri, la randul tau, demn de a fi fi iubit? De aceea, ori de cate ori se pune problema infidelitatii, trebuie cautate simptomele dependentei, de obicei camuflate in atitudini si comportamente aparent inofensive, dar al caror potential distructiv nu intarzie sa se manifeste in momentele de criza.

Nu sacrificiile sau renuntarile il "tin" pe celalalt "acasa", ci mai degraba onestitatea, aprecierea reciproca, o buna relatie cu sine etc. De indata insa ce aceste valori intra in capcana luptei pentru putere, fiind invinse de orgoliu, agresivitate sau chiar teama, fidelitatea devine o chestiune de contabilitate: cate ore ai petrecut in familie, cu cati prieteni te intalnesti, cate telefoane personale primesti intr-o saptamana etc. Ce distanta intre aceasta aritmetica penibila a devotamentului pentru "jumatatea" ta si sansa inegalabila de a fi acceptat in propria realitate - singura atitudine care poate fi numita cu adevarat fidelitate!