Spune-mi cine te cunoaşte ca să-ţi spun cine eşti...

În Canada nu contează cine eşti, nici pe cine cunoşti, contează cine te cunoaşte pe tine.  Nu românii au inventat pilele.

În ceea ce priveşte piaţa muncii, şi canadienii au pilele lor, doar că le numesc networking. Deşi, la bază, tot despre relaţii este vorba şi la cum te pat băga ele în faţă fără a mai sta la rând, în Canada această încrengătură se manifestă diferit şi funcţionează pe alte principii, în condiţiile în care în jur de 80% din job-urile disponibile nu sunt postate pe internet.

În România, şeful îşi aduce prietenul în firmă şi îl pune şef mai mic, chiar dacă este habarnist în ale meseriei.

Cam în felul acesta se defineşte pila autohtonă. Şi în Canada, şeful îşi aduce prietenul în firmă. Dar doar până la interviu. Adică îi deschide uşa, dar nu-i dă şi cheile. Dacă însă respectivul nu face faţă interviului, nu este angajat, indiferent de pila care l-a recomandat. Iar dacă reuşeşte să treacă de interviu, nici atunci nu-i nimic bătut în cuie.  Este angajat, dar intră totodată într-o perioadă de probă de trei luni. Căreia, de asemenea, dacă nu îi face faţă, este dat afară fără niciun drept de apel către pilă.

În Canada pila nu ţine pe nimeni în braţe, deci pila nu e chiar pilă.

Pentru că se bazează pe responsabilitatea celui care recomandă. Nimeni nu îşi doreşte să aducă în firmă o persoană care, din motive profesionale şi, la fel de important, comportamentale, îl poate pune într-o postură proastă. De aceea, angajatorii vor în firma lor prieteni ai angajaţilor. Ca să pună, indirect, responsabilitatea pe umerii lor. Ba unii angajaţi sunt chiar plătiţi de către firmă dacă dovedesc că au făcut recomandări bune şi după trei luni prietenii pe care şi i-au adus au devenit buni membri ai echipei.

În altă ordine de idei, mai toate firmele în Canada cer, încă de la interviu, referinţe de la foştii angajatori.

Referinţele bune nu se pot obţine decât prin păstrarea decenţei printr-o atitudine profesională potrivită în orice moment. Dar nu cere nimeni mai mult decât să ştii bine pentru ce vii la muncă şi să te porţi civilizat cu cei cu care munceşti. Sau cum mă sfătuia un român când am ajuns eu pe aici: important e să nu te cerţi cu nimeni şi să nu îţi ieşi din pepeni :).

Mi-a venit ideea acestei postări pentru că nu mai departe de zilele trecute, o colegă şi-a dat demisia. A găsit ceva mai bun, mai bine plătit, mai aproape de casă, bravo ei. A fost o colegă bună si toţi aveam motive să îi regretăm plecarea că nu ştii niciodată cine vine în loc.

E adevărat că nimeni nu e de neînlocuit, dar uneori e nevoie de mai mulţi ca să-l înlocuiască pe unul. În ultima ei zi, ne-a adus pizza, tort, de toate pentru tpată lumea ca să-şi ia rămas bun de la noi. La masă, şeful i-a zis: "Renuka, dragă, în viaţă nu ştii niciodată ce se întâmplă. Eu îţi doresc numai bine, nu mi-o lua în nume de rău, dar eu sper să vii înapoi". Ce recomandare mai bună poţi căpăta decât una în care, deşi pleci să încerci, drumurile înapoi rămân deschise.

Citiţi şi Expat în Canada...