De vorbă cu Nea Gogu de la Poiana Mare, omul care trăiește din muzică de la 15 ani

Îmi place să scriu despre mine, despre copii, despre părinți și despre de-ale vieții, în general. Și, de obicei, scriu și despre ce nu-mi place.
Îmi place să scriu despre mine, despre copii, despre părinți și despre de-ale vieții, în general. Și, de obicei, scriu și despre ce nu-mi place.
24 Iunie 2021
Pe Nea Gogu l-am cunoscut acum vreun an și un pic. Îl știam de vreo 5-6 ani, din emisiunile lui Mircea Dinescu și îl mai ascultam și pe Youtube.
Ne-am intersectat de câteva ori bune în ultimul an, tot pe la Cetate. L-am admirat mereu, l-am ascultat cu drag, dar niciodată n-am avut discuții mai lungi de câteva minute. În weekendul care a trecut, l-am întâlnit din nou pe Nea Gogu la Cetate și i-am cerut un interviu. Amabil, a răspuns imediat afirmativ, după care m-a rugat să aștept puțin că mai are de cântat la niște domni.

Câți ani ai, Nea Gogu? îl întreb după ce terminase de cântat.
 
Mă întrebase, cu surprindere, despre ce e interviul ăsta și îi răspunsesem imediat ”despre viața dumitale”. Dăduse el din cap că ”DA”, dar tot nu părea să înțeleagă cum de e cineva interesat de viața lui. Poate de asta a oftat când a auzit că îl întreb ce vârstă are. Probabil îl speriase gândul că ar trebui să-mi povestească 80 de ani într-o după-amiază cu vreme incertă, pe malul Dunării, în Portul Cultural Cetate.
 
 

Nea Gogu, pe numele din buletin Gheorghe Iancu, este un vechi lăutar din Poiana Mare. În ultimii 3 ani, Nea Gogu a cântat numai pe malul Dunării, în Port Cultural Cetate, invitat de Mircea Dinescu.
Cântă cu un nepot, pe care tot Gogu îl cheamă, motiv pentru care poetul Dinescu a botezat formația lor ”The Gogs”.

Mereu cu pălărie, mereu la cămașă și vestă + sacou, iar - dacă e soare - mereu cu ochelari de soare, Nea Gogu vine cu acordeonul în brațe de fiecare dată când e invitat. 
 
Nea Gogu: Domnu` Dinescu mă sună mereu când e lume aici și eu vin să cânt! Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă mai ține să cânt și lu` domnu Dinescu că ne sună să ne cheme…”

De când cânți, Nea Gogu? 

Nea Gogu: Eheee…  (îmi răspunde el melancolic și cade pe gânduri ca și când mintea lui ar fi avut nevoie de puțin timp ca să scormonească prin cei 80 de ani trăiți). Stai să-ți zic! Era tata, era mama - mama mea e din neam de muzicanți, tata era mai puțin, dar mama se trăgea din muzicanți. Eu eram la școală și aveam o doamnă cu care făceam toate alea: și română, și matematică, și muzică, tot, tot...

O învățătoare!

Nea Gogu: Da, da, o învățătoare. Doamna Tișulescu o chema. Pe mine m-a văzut ea de la început. Eu eram bun la toate, învățam bine, dar mai făceam și altele. Ea i-a zis lu` mama că sunt bun, că învăț, dar că fac ce fac și mă iau cu cântatul. Eu cântam! Începeam să cânt prin ore, îmi plăcea să cânt! Cântam în bancă!
Dar ea a zis că eu o să mă descurc bine în viață. Ea a venit la mam -, a venit la noi acasă! -  să se roage de ea să mă lase la școala de muzică. Așa era atunci. Veniseră de la Timișoara la ea să caute copii talentați și ea s-a rugat și de mama și de tata să mă lase… 
Mama, să știi, a început să plângă când a auzit. Ea a zis că nu poate să mă dea, că doar pe mine mă are și cum să mă dea? Mai aveam o soră, dar eu eram băiat și mama n-a vrut să mă lase să plec. 
A vorbit doamna Tișulescu și cu tata…

Și? Te-au lăsat?

Nea Gogu: Nu, atunci nu m-au lăsat. Mi-a părut rău mie… Dar eram copil...

Și cum te-ai apucat de muzică, până la urmă?

Nea Gogu: A mai venit unu` la tata și i-a zis: ”Măi, Mărine, n-ai ce să faci cu el, mă! Lu` ăsta îi trebuie neapărat un instrument, ceva, și să vezi ce să faci cu el…” 
Găsise pe unu`.
Era unu` care studiase, a făcut școala asta de muzică, s-a pregătit pentru acordeon și avea un acordeon de 24 de bași. Parcă acu` mi-aduc aminte. Eu aveam 12 ani atunci. I-a zis lu` tata: ”Uite, bă, Mărine, te mai ajut și io și hai să-i iei acordeon!”

Erai în clasa a patra...

Nea Gogu: Da, trecusem în a patra… Acuma, doamna Tișulescu, când a auzit, că nu stătea departe de noi, a lăsat toată treaba și a venit la noi: ”Măi, Marine și Florino, am auzit ceva! Am auzit că i-ați luat un instrument… Măi, vă mai ajut și eu cu ceva…”
Atunci nu era așa, nu era ca acuma! Acu` 70 de ani, când vedeai un acordeon la cineva, ziceai ”Doamne, ce e ăsta?”. Era CEVA un acordeon!

Și de-aici ai început cu muzica...

Nea Gogu: A mai trecut o săptămână și s-a făcut o nuntă la noi. Se făceau nunți țigănești. Era o nuntă de spoitori și luaseră pe cineva de la Craiova, pe Mitică Cioacă. Fratele lui, Ionel Cioacă, era concertmaistru la Simfonică, la Craiova. Numai muzicanți erau în neam. Eu cu niște copii ne-am dus și noi la nuntă. Ne duceam să ascultăm muzica, ne plăcea să stăm să ascultăm. Eh, și când m-a văzut Mitică Cioacă acolo, că tot stau, la un moment dat, mi-a zis: ”Ia vino, mă, încoa!”
Și m-a pus să cânt. Când a văzut el cum cânt, că am și memorie și ureche muzicală, le-a zis la ăia cu care era el: ”Mă, e prăpăd cu ăsta!”. Dup-aia mi-a zis că dacă vreau și dacă pot, el se ocupă de mine. M-a întrebat dacă am tată, mamă și mi-a zis să vin cu ei acolo, că el pleacă mâine de spoitori. M-am dus acasă și mama cu tata n-au mai scăpat de mine până când n-au mers să vorbească cu Mitică Cioacă.

Și? Ce le-a zis Mitică Cioacă?

Nea Gogu: Păi, le-a zis că mă învață el, ne-a dat adresa lui să ne ducem la el. Stătea pe Henri Barbusse, în Craiova, în Dorobănție. 
M-a pregătit tăticu` de plecat la Craiova și urma să plec acolo. Acu`, eu, cât am mai stat acasă, până să plec, am luat acordeonul ăla și făceam și eu la el. Nu știam eu cum se face, dar puneam mâna bine.  M-am pregătit și eu cum am știut…


La Craiova, Mitică Cioacă avea o școală de muzică la care avea 14 copii - băieți și fete. 
Prețul studiilor cu el era de 700 de lei, dar părinții lui Nea Gogu nu aveau atâția bani. Pe vremea aceea, 700 de lei era salariul unui inginer. Mai mulți din neamul lui au contribuit la acoperirea costurilor, iar părinții au muncit cât au putut ei ca să-și țină băiatul la școala de muzică. Mitică Cioacă, impresionat de talentul lui i-a propus lui Mărin să-i țină băiatul la el în casă. Așa a început anul care avea să-i schimbe viața lui Nea Gogu.


Nea Gogu: Mitică avea gospodărie mare. Avea o casă mare și cu el în casă stătea băiatul lui, Ionel, care era mare violonist… a murit - Dumnezeu să-l ierte, și Olga, nora lui. Aveau un copil pe care-l plimbam eu în cărucior, pe Doru. Cât am stat acolo, eu am învățat, dar am și muncit în casă și prin curte. Olga, tanti Olga, era pianistă la Școala de Arte Populare în Craiova și eu o ajutam. Mitică Cioacă nu prea stătea mult pe acasă, era chemat mereu să cânte, avea treburi.
Nu prea stătea el de mine. Dar Olga, când a văzut că sunt cuminte, că spăl scândura, fac curat, aveam și grijă de porumbei. Aveau mulți porumbei și eu mă ocupam de ei. Mă duceam și la piață și luam tot ce trebuie. Eh, și Olga, când m-a văzut ea așa, a început să-mi arate. Ea mi-a arătat secretele. Ea mi-a arătat solfegiul! Ea mi-a arătat și cu acordeonul și cu pianul.

Deci cânți și la pian, Nea Gogu!

Nea Gogu: Ce și ce! Știu așa… nu cine știe ce. Acolo e altceva și trebuie exercițiu, îmi răspunde Nea Gogu rezervat, apăsând în aer niște clape imaginare cu mâna lui de acordeonist.

Nea Gogu a stat un an în casa din Dorobănție a lui Mitică Cioacă și a învățat cât de mult a putut de la Olga. Ea i-a predat teoria muzicală și i-a prezentat instrumentele. L-a învățat să cânte tango, romanțe și cafe concert. Îi e recunoscător până la Dumnezeu și se roagă pentru sănătatea ei. 

Mai trăiește Olga, Nea Gogu?

Nea Gogu: Da! S-a pensionat demult, dar trăiește. 

Te-ai mai întâlnit cu ea?

Nea Gogu: Da, am fost acu` câțiva ani… Am trecut pe acolo și ea spăla geamurile… (Nea Gogu se oprește din vorbit privind spre Dunăre, parcă așteptând să i se deruleze în minte filmul acestei amintiri. Dă din cap și continuă după câteva clipe de liniște) Ea s-a uitat la mine.. ”Gogule, tu ești, mă?” Eram Gogu. (și zâmbește) 

Eu, după ce am stat la ei în casă, după ce am învățat să cânt, am stat acolo un an și câteva luni, m-am apucat să cânt și eu. Atunci fiecare întreprindere avea club și echipă artistică. Era obligatoriu să aibă! Era fabrica de tutun, fabrica de muștar de Craiova și pe mine și pe Olga ne-a băgat bărbatul ei să cântăm și noi pe la astea. Ioniță Perișoreanu, care îți zisei că era un mare violonist, cânta și el la Dinamo - unde este Mercurul acum, era atunci restaurantul Dinamo. ”Gardu` Verde” îi spunea acolo. Și acolo am apucat și eu și am cântat cu tanti Olga.

Deci ai rămas cu Olga și mai departe…

Nea Gogu: Eu nu zic, am învățat și de la Mitică, dar el nu prea avea timp. Tot secretul muzical, toate gamele, toate alea, mie Olga mi le-a arătat! Ea a stat de mine! Ea mi-a spus că orice aș face, oriunde aș ajunge, de astea o să mă lovesc. Și mi le-a arătat ea!

Și școala ai mai făcut?

Nea Gogu: Nu, am rămas cu alea patru clase. Atât a fost… 

Îți pare rău, Nea Gogu, că n-ai făcut mai mult școală?

Nea Gogo stă pe gânduri și calculează. I se lățește mustața pe zâmbet și-mi spune râzând  că nu.

Nea Gogu: Am făcut cât mi-a trebuit. A fost bine. De-acolo, după un an și ceva, am venit acasă. Tata nu mai putea, nu mai puteau părinții mei, munciseră prea mult. Ei abia s-au descurcat să mă țină acolo. Veneau la o săptămână-două să mă vadă, trenul costa 25 de lei de la Poiana Mare la Craiova. Erau bani… Ei s-au chinuit mult...

Și ce ai făcut după Craiova? Ai început să cânți? Când ai făcut primii bani?

Nea Gogu: Da, din asta am trăit. La 15 ani am câștigat primii bani. Am cântat la o nuntă la Băilești. Știi la nunta cui?

Nu știu, i-am zis, dar când auzi Băilești și ești întrebat la nunta cui, nu poți să nu te gândești la Amza Pellea.
Numai că nunta la care cântase Nea Gogu avea o singură legătură cu Amza Pellea și aceea era Băileștiul.

La nunta doctorului stomatolog din Băilești! Așa am început… Eu nici nu știam unde e Băileștiul. Știam că e aproape, dar nu cunoșteam drumul. Mă rugam de tăticu` să vină cu mine că mi-era că mă rătăcesc...Dar a fost bine, m-am descurcat.

Câți bani ai făcut prima dată?

Nea Gogu: Păi… erau hârtiile alea de 100, de 50 și de-aia cu Nicolae Bălcescu… de 25 de lei. Nu știu… mi-a dat și mie vreo trei hârtii de-alea și una de o 100. Vreo 250.

Și ai reușit să trăiești din muzică?

Nea Gogu: Da! Asta a fost meseria mea! Din asta am trăit!

Ai fost norocos…

Nea Gogu: Am fost, am fost… pe planul ăsta am fost. Aici, am avut noroc. Așa e!

Dar unde n-ai avut? Pe ce plan n-ai avut?

Nea Gogu: Eh, am avut și niște momente mai… (și cade pe gânduri)

Ai avut noroc în dragoste?
 
Nea Gogu: Nu știu... Cred...

Nea Gogu începe să zâmbească și i se descrețește fruntea. Și-a cunoscut soția în Cetate, unde cântă, de câțiva ani încoace, săptămână de săptămână. Ba chiar apare și la televizor - de fiecare dată când poetul Mircea Dinescu îl învită să cânte în noua lui emisiune de la Prima TV, ”Poezie și Delicatețuri”.
 
 

Nea Gogu: Ea era tot din neam de muzicanți. Mare acordeonistă, mare urechistă, mare romanțieră! Era bună de tot! Unchiul ei era concertmaistru la Doina Olteniei în Craiova! 

Și cum v-ați cunoscut, Nea Gogu?

Nea Gogu: Ehe… se făcea o Nedee, la Moțăței, că așa se făcea pe atunci, așa îi spunea, cum să spun eu ca să mă înțelegi? Un bâlci! Se adunau mulți și acolo am cunoscut-o.

Muzica i-a unit. Așa au ajuns să plece prin țară, să cânte împreună și, apoi, sa o și ia de nevastă, deși părinții lui nu au văzut asta cu ochi buni. S-a căsătorit cu ea împotriva voinței lor..

De ce, Nea Gogu?

Nea Gogu: Aici, la Poiana Mare, era un spital de șes, mai la margine așa. Eh, și ea fusese bolnavă și fusese internată acolo. Atunci, pe vremea aia, nu prea era bine să iei pe cineva dacă era bolnav. Așa era atunci. M-au pus ai mei să mă interesez, că aflaseră că ea fusese acolo internată… Dar eu nu m-am interesat și m-am căsătorit cu ea…

Și ei n-au fost de acord?

Nea Gogu: Nu, nu… N-au fost. Eu nu i-am ascultat... Și am avut ghinion până la urmă…

Ce s-a întâmplat?

Nea Gogu: Păi… Mi-au murit băieții… Trei copii am făcut cu ea: o fată și doi băieți. Băieții au murit amândoi. Unul a murit acu` două luni și altul acu` șase ani. Pentru mine, să știi, a fost foarte dureros…

Nea Gogu își ține mâinile împreunate în poală și se uită în jos. Îmi spune că băiatul cel mic era în Italia și a făcut ”o boală grea”, de n-au știut nici doctorii ce să-i zică și nici n-au avut ce să mai facă. El a plecat în Italia când a auzit că băiatul lui e în spital și a cântat pe străzi ca să facă bani. Făcea cam 150 de euro pe zi cântând ce învățase de la Olga. Dar nu s-a mai putut face nimic…

A avut, eu nici n-am auzit de așa ceva, scleroză în plăci, mi-a zis doctorul.
Și nu s-a putut face nimic. A venit în țară, a mai trecut puțin timp și s-a dus… Pentru mine, a fost foarte dureros… Nu există pe lume durere mai mare ca asta… Eu nu cred să existe…
Astalalt o cam luase cu băutura și s-a dus și el… Îți spun, pentru mine a fost foarte greu… Pentru mine! Doar pentru mine… că mama lor nu mai era.
 
Îmi pare rău...
 
Nea Gogu: Și mie... 

Ține în continuare mâinile în poală și face pauze lungi în vorbire. Are ochii în lacrimi…

Soția mi-a murit acu 17 ani. N-a murit din boala aia, da` a mai fost internată la Poiana Mare după ce am luat-o eu. La vreo zece ani după ce-am luat-o s-a îmbolnăvit iar... Atunci era un doctor foarte bun care mi-a zis să semnez niște hârtii. Era un tratament nou și doctorul ăla mi-a zis că din el poate să moară sau poate să se facă bine și să moară ca stafida, când o fi bătrână. Eu am semnat și am dat-o pe mâna lui. Și așa a fost! S-a vindecat de boală. A murit acu 17 ani, dar nu de boala aia! A făcut un blocaj renal… Asta e… Asta a fost viața mea…

Și acum? Acum care mai e viața dumitale?

Nea Gogu: Acum… acum mai vin aici să cânt. Am fost și pe Pitești și pe la București, pe la restaurantul lui domnu` Dinescu de la Hala Traian. Rămâneam acolo să dormim peste noapte. Mâncam de la dânsul și mai câștigam un ban. Știi? Mulți îl înjură pe domnu` Dinescu și zic multe de el, dar să știi că pentru mine el a făcut foarte multe. Eu îi mulțumesc și mă rog pentru sănătatea lui mereu, să știi.

Dar pentru sănătarea dumitale nu te rogi? Cum stai cu sănătatea?

Nea Gogu: Eu îl întreb pe Dumnezeu de ce mă mai ține pe mine. Serios! Doamne, de ce mă ții tu pe mine? Ce să mai fac eu? Ce să mai faci tu, Doamne, cu mine?

Să ne cânți, Nea Gogu!
 
Nea Gogu: Vă cânt, vă cânt, dar tot aștept așa...Mai fac și eu ce pot cât oi mai putea...

Ai nepoți? Te moștenește vreunul?

Nea Gogu:  Am doi nepoți de la ăla mare, unul e aici cu mine și altul e plecat în Spania, trebuie să vină acu. Ăsta din Spania promite și el, e bine de tot cu acordeonul. Ăsta care stă cu mine în casă are două fete gemene. Ele sunt bucuria mea. Le mai dau și eu câte un ban, ce mai fac pe aici, le mai arăt gamele, mai râd cu ele… Ce să mai fac și eu de-acuma încolo?
 
 

Încheiem discuția forțați de vijelie. Îi mulțumesc lui Nea Gogu și îl anunț că o să mă rog pentru sănătatea lui. Îmi mulțumește cu jumătate de gură și-mi spune să mă rog mai bine pentru mine că sunt tânără și pentru feciorul meu să aibă viață lungă și bună. Și aici mă opresc. Când îți îngropi doi copii, o viață lungă și sănătoasă pare un blestem...
 
 



 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod