Parinti sau prieteni?

Parinte este cel care are un copil, veti spune. Nimic nou, nimic spectaculos in asta! Cel care concepe copilul sau cel care il creste, cel care il alunga de acasa sau cel care nu stau deloc cu el? Doar cateva intrebari... ca sa nu intram in discutii mult pre lungi si prea dificile despre insamantarea artificiala, despre bancile de sperma, despre mamele purtatoare si altele. Daca exista o anume categorie de oameni care se numesc parinti, este oricum o multime foarte cuprinzatoare si care are exemplare foarte diferite intre ele. Fiecare isi "vede" copilul altfel, iar ideea ca "ce naste din pisica soareci mananca" nu se confirma intotdeauna.

Asadar, dupa ce ne-am lamurit sau nu ce este un parinte sau cine sunt parintii, ne intrebam care este rolul lor, statutul lor, comportamentul lor, "portretul robot" al parintelui. La ce ne foloseste asta? Ca sa raspundem intrebarilor de genul: "Sunt o mama buna?", "Cum sa fac sa ma comport ca un adevarat parinte?", "Care este rolul tatalui in educata copilului?", intrebari pe care le auzim mereu si la care nu stim ce sa raspundem. De ce nu stim? Pentru ca nu exista un raspuns universal valabil, care sa se potriveasca tuturor situatiilor, tuturor parintilor, tuturor relatiilor pe care le au cu copiii lor. Winnicott a introdus conceptul si denumirea de "good enough mother", dar aceasta se refera la o capacitate inconstienta a femei de a ingriji bebelusul.

Sigur ca putem discuta despre tot felul de subiecte legate de "problemele" care apar in relatia dintre parinti si copii, dar de data asta ne vom opri la comunicare. Ea pare sa fie afectata in majoritatea cazurilor... uneori chiar cu totul absenta. La inceput, copilul e mic si avem impresia ca nu intelege, ca nu asculta. Mai apoi apare faza incapatanarii in care vrem sa vorbim cu el, dar nu ne iese! Urmeaza scoala care ne acapareaza pe toti cu caiete, teme, bani pentru fondul clasei, sedinte cu parintii... cand sa mai vorbesti cu copilul tau si despre altceva? Iar apoi... s-a facut deja mare, iese cu prietenii, sta continuu cu castile pe urechi, e la calculator si nu te aude. A ajuns adolescent si nu stim cate ore am vorbit "pe bune" cu el. Devenim gelosi pe colegii si prietenii lui de care nu s-ar mai desparti. Oare cu ei ce vorbeste? La mobil, pe mess sau afara. Oriunde si oricat! Nu se mai satura de atat vorbit...

Cine sunt prietenii acestia? Suntem sau nu de acord cu ei? Ce invata de la ei - doar lucruri bune sau mai mult prostii? De ce ii prefera? Multe intrebari la care nu prea ghicim raspunsul. Ce simtim? Pai... gelozie, nemultumire, revolta... Am vrea sa fim in locul lor, sa auzim ce isi doreste copilul nostru, ce ii place, ce gandeste. Am vrea sa putem vorbi despre orice sau... nu chiar! Ramanem parintii care stabilesc ora de venire acasa, care ii dau bani de buzunar, care il cearta pentru absente sau ne "imprietenim" cu copilul nostru, ne interesam ce muzica prefera, alegem impreuna culoarea de par, pantofii si anticonceptionalele?

Ne gandim la cum i-ar placea copilului nostru, daca are nevoie de o "mama-prietena" cu care sa colinde prin magazine cautand blugi sau de o "mama-mama", care nu este ea insasi adolescenta, care nu i se plange de dezamagirile proprii, care nu ii cere parerea ce cercei sa poarte. Mai ales ca de prieteni nu pare sa duca lipsa, poti fi oricati, poti fi schimbati pe cand parinti nu sunt decat 2. Sa intelegem din asta ca e mai bine totusi sa ramanem parinti? Nu neaparat unii care cearta, pedepsesc, scot bani din buzunar si se lasa pacaliti, ci care isi pot asculta copilul, pot intelege si accepta dorintele lui, pot pune limite atunci cand e cazul.

De fapt, ajungem la concluzia ca e chiar mai bine si pentru noi si pentru copil sa pastram relatia pe care o avem, sa-i oferim sprijinul material si moral de care doar parintii sunt capabili, sa ne pastram varsta pe care o avem si sa ramanem ceea ce suntem - PARINTI.

de Anca Pietraru, CPAP