De ce ADHD-ul la femei poate fi descoperit abia după 40 de ani

Pentru multe femei, diagnosticul de ADHD nu vine în copilărie și nici măcar la începutul vieții adulte. Poate apărea după 40 de ani, uneori chiar în perioada perimenopauzei sau menopauzei, după decenii în care dificultățile de concentrare, organizare, gestionare a timpului sau reglare emoțională au fost puse pe seama stresului, anxietății, oboselii sau pur și simplu a felului de a fi.

Cercetările arată că ADHD-ul este mai frecvent trecut cu vederea la fete și femei și că diagnosticul poate veni mai târziu decât la bărbați. O explicație importantă este faptul că simptomele nu arată întotdeauna așa cum ne-am obișnuit să asociem ADHD-ul: multă agitație, impulsivitate evidentă și dificultăți care deranjează mediul din jur. La multe femei, manifestările pot fi mai discrete, predominant legate de neatenție, suprasolicitare și efortul permanent de a ține lucrurile sub control. 

În copilărie, ADHD-ul la fete poate trece mai ușor neobservat

Imaginea clasică a copilului cu ADHD este adesea cea a unui băiat care nu poate sta locului, întrerupe orele și atrage repede atenția profesorilor și părinților. Dar ADHD-ul nu se manifestă întotdeauna astfel.

O fată poate fi visătoare, poate pierde obiecte, poate uita ce are de făcut, poate avea dificultăți să înceapă sau să termine temele și poate părea pur și simplu dezorganizată. Dacă nu creează probleme evidente la școală, este posibil ca nimeni să nu suspecteze o tulburare de neurodezvoltare.

Unele fete au rezultate școlare bune și tocmai acest lucru poate întârzia și mai mult recunoașterea problemei. Pot compensa prin inteligență, ore suplimentare de muncă, liste, anxietate legată de performanță sau perfecționism. Din exterior, totul pare în regulă. În interior, însă, efortul necesar pentru a ține pasul poate fi foarte mare. Cercetările recente descriu tocmai aceste strategii compensatorii și faptul că ele pot masca simptomele ani întregi. 

Multe femei ajung să creadă că problema este caracterul lor

Când dificultățile nu au un nume, ele sunt ușor transformate în judecăți despre propria persoană.

„Sunt dezorganizată.”

„Sunt leneșă.”

„Nu sunt suficient de disciplinată.”

„Toată lumea reușește să facă lucrurile astea, numai eu nu.”

O femeie poate trece prin ani în care își reproșează că uită programări, amână sarcini până în ultimul moment, își pierde frecvent lucrurile sau are nevoie de o presiune enormă pentru a începe o activitate banală.

Uneori găsește metode foarte sofisticate prin care să compenseze.

Prețul poate fi însă o senzație continuă de epuizare.

Anxietatea și depresia pot ascunde ADHD-ul

Un alt motiv pentru care diagnosticul poate întârzia este că femeile cu ADHD ajung adesea la medic pentru alte simptome.

Pot cere ajutor pentru anxietate, depresie, probleme de somn sau senzația că nu mai fac față vieții cotidiene. Aceste probleme pot exista independent, dar pot apărea și împreună cu ADHD-ul, iar uneori ajung să eclipseze dificultățile de atenție și organizare.

Analizele recente asupra ADHD-ului la femei arată că diagnosticul întârziat sau greșit este frecvent asociat cu prezența anxietății și depresiei. În loc să fie evaluată întreaga istorie a simptomelor, atenția poate rămâne concentrată numai asupra problemei care pare cea mai urgentă în acel moment. 

Asta nu înseamnă că orice femeie cu anxietate sau depresie are ADHD. Dar dacă problemele de concentrare, procrastinarea, dezorganizarea și dificultățile de gestionare a timpului există încă din copilărie sau adolescență, ele merită discutate separat cu un specialist.

Viața de adult poate ține simptomele sub control pentru o vreme

Uneori ADHD-ul devine mai evident abia atunci când viața se complică.

La 20 sau 30 de ani, o femeie poate reuși să își organizeze existența în jurul unor rutine relativ stabile. Mai târziu apar însă mai multe roluri simultan: serviciu, copii, administrarea casei, părinți în vârstă, relație, probleme financiare și tot mai multe lucruri care trebuie ținute minte.

Sistemele de compensare care au funcționat ani întregi pot începe să nu mai fie suficiente.

O femeie care până atunci părea extrem de organizată poate simți că nu mai reușește să țină toate firele în mână. Uită lucruri, pierde noțiunea timpului, începe mai multe sarcini deodată, dar îi este greu să le termine, sau ajunge să funcționeze aproape exclusiv în regim de urgență.

Atunci poate apărea întrebarea: „De ce lucruri pe care înainte reușeam să le fac au devenit atât de greu de gestionat?”

Perimenopauza poate scoate la suprafață simptome care înainte erau compensate

Perioada de după 40 de ani aduce încă un element important: schimbările hormonale.

Tot mai multe cercetări analizează relația dintre ADHD și fluctuațiile hormonale feminine.

Asta poate face ca un ADHD până atunci nediagnosticat să devină mult mai vizibil.

O femeie care a funcționat zeci de ani bazându-se pe rutine stricte și pe un efort mare de concentrare poate observa brusc că aceleași metode nu mai funcționează la fel de bine.

În același timp, diagnosticul devine mai dificil, pentru că unele simptome se suprapun cu cele ale perimenopauzei: probleme de somn, dificultăți de concentrare, schimbări de dispoziție, uitare și senzația de minte încețoșată.

De aceea, nu este corect să presupunem automat că orice problemă de concentrare apărută după 40 de ani înseamnă ADHD.

Diferența importantă este că ADHD-ul nu începe la menopauză

ADHD-ul este o tulburare de neurodezvoltare, ceea ce înseamnă că simptomele își au originea în copilărie, chiar dacă diagnosticul este pus mult mai târziu.

Perimenopauza nu „creează” ADHD la 45 sau 50 de ani.

Poate însă face mai greu de compensat niște dificultăți care existau deja.

Acesta este unul dintre motivele pentru care, într-o evaluare corectă, specialistul va încerca să afle cum era persoana în copilărie și adolescență. Avea probleme să își termine temele? Pierdea lucruri? Visa cu ochii deschiși? Amâna constant? Avea nevoie de presiunea termenului-limită pentru a funcționa? Îi era foarte greu să își organizeze activitățile?

În cazul adulților diagnosticați târziu, reconstruirea acestei istorii nu este întotdeauna simplă. Simptomele pot să nu fi fost observate de familie sau profesori, iar după câteva decenii amintirile nu mai sunt foarte precise. Tocmai acest lucru poate face diagnosticul mai dificil la femeile care au trecut neobservate în copilărie. 

Uneori diagnosticul copilului este cel care declanșează întrebările mamei

Există și un scenariu devenit tot mai cunoscut: copilul este evaluat pentru ADHD, iar mama începe să recunoască în descrierea lui propria copilărie și propria viață.

În timpul discuțiilor cu specialiștii poate auzi despre procrastinare, dezorganizare, hiperfocalizare, dificultăți cu gestionarea timpului sau supraîncărcare emoțională și își poate da seama că trăiește cu aceleași probleme de zeci de ani.

Acest lucru nu înseamnă că părintele are automat ADHD dacă un copil este diagnosticat, dar poate fi momentul care determină o femeie să ceară pentru prima dată o evaluare pentru sine.

Diagnosticul primit la 40 sau 50 de ani poate fi, pentru unele femei, o experiență profund emoțională.

Ce semne pot ridica întrebarea la o femeie adultă

Nu există un singur comportament care să demonstreze că o persoană are ADHD. Multe dintre dificultățile asociate acestuia pot apărea și din cauza stresului, anxietății, depresiei, lipsei de somn sau schimbărilor hormonale.

Suspiciunea devine mai relevantă atunci când există un tipar care se întinde pe mulți ani.

Poate fi vorba despre dificultatea permanentă de a începe sarcini plictisitoare, amânare până aproape de termenul-limită, pierderea frecventă a obiectelor, probleme cu estimarea timpului, trecerea rapidă de la o activitate la alta, uitarea lucrurilor cotidiene sau perioade în care persoana se concentrează foarte intens pe ceva interesant și pierde complet noțiunea timpului.

Unele femei descriu și senzația că mintea nu se oprește niciodată, chiar dacă nu există hiperactivitatea fizică pe care mulți o asociază cu ADHD-ul.

Important este însă impactul acestor lucruri asupra vieții de zi cu zi, nu simpla lor existență.

Un test online nu este suficient pentru diagnostic

Popularitatea subiectului pe rețelele sociale are și o parte problematică. Foarte multe simptome prezentate drept „semne sigure de ADHD” sunt, de fapt, experiențe pe care aproape oricine le poate avea uneori.

Uităm lucruri. Procrastinăm. Avem zile în care nu ne putem concentra.

Diagnosticul de ADHD presupune însă un tipar persistent de simptome care afectează funcționarea și care poate fi urmărit până în copilărie. Evaluarea la adult presupune o discuție clinică detaliată și, atunci când este posibil, informații despre istoricul din copilărie și despre modul în care simptomele afectează mai multe zone ale vieții.

De aceea, un chestionar găsit online poate cel mult să ridice o întrebare. Nu poate confirma diagnosticul.

Diagnosticul târziu nu înseamnă că ADHD-ul a apărut târziu

Aceasta este poate ideea cea mai importantă.

O femeie care află la 45 sau 50 de ani că are ADHD nu a dezvoltat brusc această tulburare la mijlocul vieții.

De multe ori, ceea ce s-a schimbat este faptul că mecanismele prin care a compensat timp de ani întregi nu mai sunt suficiente.

Atunci, ceea ce fusese ascuns în spatele perfecționismului, efortului enorm sau etichetei de „dezorganizată” devine mult mai greu de ignorat.

Pentru unele femei, un diagnostic corect la maturitate nu schimbă trecutul. Dar poate schimba felul în care îl înțeleg și, mai ales, felul în care aleg să își gestioneze viața de acum înainte.