In lupta cu viata

Elena Puiu este o femeie puternica, genul de om pe care te poti sprijinisi in care poti avea incredere. Cand spune ceva se tine de cuvant,iar punctualitatea si promisiunile facute primeaza in fata oricarorprobleme. Ca orice mama incearca sa faca fata cererilor si nevoilorcopilului ei, zambeste des si intr-un mod placut si nu lasa sa se vadatristetea din suflet. Nimeni nu stie sentinta ei: bolnava de neoplasmmamar (cancer de san), cu histerectomie totala.

Prin intermediul Fundatiei pentru Educatie, Sanatate si Cultura -Renasterea am reusit sa ma intalnesc cu Elena Puiu. Este stiut faptulca bolnavii de cancer refuza in general sa vorbeasca despre boala sisuferintele lor, si, mai mult, evita sa fi luate drept victime farasperanta si fara vreun rost in viata.

Nu intalnisem niciodata o persoana bolnava de cancer si nu stiam, prinurmare, daca aceasta va dori sa vorbeasca deschis despre suferinta eisau voi obtine doar date pur medicale despre evolutia bolii. Doamna ElenaPuiu, de 34 de ani, s-a dovedit insa un interlocutor foarte deschis.

Elena Puiu a fost cea care mi-a confirmat ca viata merita traita inorice conditii. Pentru ca sperantele de supravietuire si vindecareintr-o astfel de boala se bazeaza foarte mult pe echilibrul pe care ilpoate gasi fiecare pacient in parte, ea se lupta zilnic cu temerile sisperantele sale. Dupa ce s-a casatorit, Elena a incercat, la insistentele(fostului) sot sa aiba un copil, dar acesta nu a venit decat in urmaunui tratament hormonal administrat atunci. La 21 de ani, cand aveaun baietel de 1 an si-a descoperit un nodul la san. Controlul medicalsi mamografia au stabilit ca diagnostic mastoza chistica. A urmat apoitratamentul prescris de medic si nodulul s-a retras.

In 2002, pe cand Elena avea 33 de ani, a observat o umflatura la sanuldrept. A urmat o vizita urgenta la spitalul Fundeni, la medicul oncologMihai Popa. "Era intr-o vineri din cate imi amintesc si doctorulmi-a spus ca luni sa vin la operatie. Am crezut ca s-a pripit, siin acel week-end m-am mai dus la cativa medici care mi-au confirmatfaptul ca aveam nevoie de operatie. Diagnosticul pus a fost cancermamar si solutia a fost interventia chirurgicala". Mamografia aveasa confirme decizia specialistului. Elena isi aduce aminte cum, innumai cateva zile, viata ei a luat o alta intorsatura, timpul a avuto alta dimensiune, imaginea copilului si a familiei a capatat noi sicontradictorii semnificatii. Ramanea o singura intrebare: ce avea sase intample dupa operatie. O intrebare care atragea dupa sine alte sialte intrebari, carora nimeni nu le cunostea raspunsul: cum va aratacu un san extirpat, ce modificari se vor petrece in organism, cum vasuporta perioada post-operatorie, va fi sau nu o povara pentru familiaei, cum va decurge reintegrarea in societate, va avea sau nu puterea savorbeasca despre problemele ei...

"In intervalul de 8 zile am pierdut un san si am ramas fara par. Va datiseama cum m-am simtit. Eram inca bandajata la san cand intr-o dimineatami-am dat cu mana prin par si m-am trezit ca el cazuse pe acea directiesi apoi tot. Nu stiam ce sa-i zic copilului meu, nu vroiam ca el sase sperie, nu vroiam sa nu mai fie mandru de mama lui. Mi-am pus unbatic pe cap si i-am spus ca m-am ras in cap ca sa-mi creasca parulmai des. Dupa operatie, la cateva luni, cand inca nu-mi crescuse parul,ma intreba de ce nu mi-a crescut... Ii spuneam ca m-am ras din nou casa il am foarte des. Slava Domnului ca acum a crescut si nu mai trebuiesa ma ascund fata de el. Dupa caderea parului am facut greseala sa mauit in oglinda atunci cand mi-a fost dat bandajul jos, desi medicul masfatuise sa ma uit de sus in jos la operatie. Am crezut ca se prabusestecerul pe mine si mi-am pierdut increderea in mine ca femeie. A trebuitsa lupt mult pentru a-mi spulbera aceasta idee".

Andrei Alexandru, acum de 13 ani, este un baiat bun, care isi ajutasi sprijina mama foarte mult desi aceasta a incercat pe cat posibilsa il fereasca de proportiile suferintei ei si sa-i spuna atat cat uncopil trebuie sa stie pentru a intelege de ce mama lui nu mai este cainainte. Dar este greu sa te faci ca nimic nu s-a intamplat cand viatata s-a schimbat radical. Deodata mama nu s-a mai dus la serviciu si aumblat mai mult pe la doctori, banii castigati s-au imputinat si, chiardaca mama face eforturi disperate pentru a nu-i lipsi nimic copilului,posibilitatile nu mai sunt cum erau inainte.

Elena nu ezita sa sfatuiasca femeile care descopera un nodul la san samearga cat se poate de repede la un medic oncolog si sa urmeze indicatiileacestuia.

Perioada post-operatorie a fost depasita cu ajutorul prietenilor,care au ajutat-o sa se regaseasca pe sine, ca femeie, ca mama, ca sotiesau sora. Elena povesteste ca mana pe care ti-o intind prietenii este,de multe ori, esentiala, pentru ca a nu fi singur, a te sti alaturi deprieteni, a avea cui sa-i impartasesti din nelinistile si temerile talesunt lucruri pretioase, care conteaza enorm. Dupa aceasta operatie afost alaturi, cu trup si suflet si actualul sot, impreuna cu parintiiElenei, care, desi pensionari si bolnavi, au ajutat-o pe cat posibil,chiar si material, pentru a face fata cheltuielilor noi ivite si stariisufletesti in care se afla.

O alta etapa importanta in viata ei s-a petrecut la 6 luni dupa operatiala san, cand a trebuit sa i se faca histerectomie totala (scoatereaovarelor si a uterului), moment dificil pentru oricare femeie. S-a luptatdin nou cu gandurile si temerile care o napadeau dar, desi este si sesimte o femeie normala, nu toti cei din jurul ei o privesc asa. Dincauza educatiei primite, multi barbati considera femeia dupa o astfelde operatie ca avand un handicap fizic si prefera sa se indepartezede ea. Se spune ca 80% din femeile operate de cancer la san si care ausuferit apoi o histerectomie se intorc la doctor, dupa circa un an dezile, divortate. Cu cat varsta celor implicate este mai mare, cu atatdivorturile sunt mai reduse. Tragedia se produce tocmai in cazul sotiilorsi sotilor cu varsta pana in 40 - 45 de ani, aflati la maturitatea vietiisexuale.

Elena Puiu a suferit dupa operatia la san pentru ca i-a fost afectatacapacitatea de munca; situatia o intristeaza cu atat mai mult cu catinainte era o femeie foarte activa. Acum nu mai are voie sa ridiceiar efortul in interiorul gospodariei este redus. Desi ea face, cumult drag pentru sotul si copilul sau mancare, spala vase, spala rufe,calca cate putin din lucrurile necesare. Cu zambetul pe buze povestestemai ales despre baiatul ei care o ajuta la cumparaturi, care o alina inmomentele de suferinta de dupa chimioterapie si care o face, mai ales,sa-si inghita lacrimile care i s-ar scurge daca nu ar exista el.

Pentru Elena, bucuriile sunt acum si cele mai marunte momente dinviata. A fost fericita cand a putut sa-si faca rost de o proteza (carecosta foarte mult pentru un om cu venituri limitate), a fost fericitaatunci cand i-am solicitat acest interviu, pentru ca nu-i usor lucrusa spui ce ai pe suflet si sa arati celorlalti ca lupti sa fii in randcu lumea. Elena se bucura de toate realizarile fiului ei, dar si atuncicand o analiza ii iese bine sau cineva ii intinde o mana de ajutor, cumfac cei de la Fundatia Renasterea, cu care vorbeste des despre evolutiastarii ei de sanatate, despre starea ei sufleteasca. Doreste sa inceapaserviciul la un an dupa operatia suferita, dar nu stie daca va face fatastresului si oboselii de la locul de munca.

Elena Puiu mi-a vorbit deschis, fara jena, despre boala ei. A vorbitdespre durerea ei si despre speranta ca va putea fi alaturi de copilulsi familia ei. A vorbit despre dorinta de a impartasi tuturor femeilordiagnosticate cu cancer la san din experienta pe care a avut-o in luptacu aceasta maladie. Desi este intr-o situatie deloc de invidiat, Elenaare modestia de a recunoaste ca sunt multe alte femei mult mai gravbolnave decat ea sau intr-o situatie mai grea. Este o intelepciune pecare ti-o da, cred, doar suferinta.