Sa-mi las copilul in grija altcuiva?

Sa-mi las copilul cu o alta persoana cateva ore este un lucru trait cu dificultate? De ce?

Mamele spun ca nu sunt sigure ca persoana respectiva sau personalul gradinitei vor manifesta suficienta grija si atentie in intelegerea si ingrijirea copilului. Altele spun ca este prea mic pentru a sta departe de mama sau mediul familial atat timp. Asta inseamna ca mamele resimt ca o lipsa, ca un gol, ca o suferinta separarea copilului de ele, ca il simt in pericol, prea mic, prea vulnerabil pentru a se relationa cu lumea din afara mediului familial. Asta este trairea lor, traire pe care vrand sau nu o transmit copilului prin modul in care ii vorbesc, il ingrijesc, il ating, se joaca cu el, il hranesc, il adorm, il linistesc atunci cand este suparat.


Amanarea separarii de copil nu este o solutie buna

Pe de alta parte, exista realitatea care spune ca mama trebuie sa se intoarca la serviciu, ca cel mic trebuie sa mearga la cresa sau la gradinita si atunci apare un conflict intre realitate si dorinte. Mamele isi pun problema de a alege daca sa dea copilul la gradinita sau nu, daca sa se intoarca la serviciu sau sa mai ramana un timp cu copilul acasa, dar de fapt nu asta este problema. Asta ar putea fi doar o amanare care nu rezolva problema, ci o complica. De ce? Pentru ca nici mama si nici copilul nu se vor pregati pentru a face fata separarii anul viitor, ci o vor nega pentru inca o perioada, astfel incat anul viitor vor fi in acelasi stadiu.

Este drept ca un copil de 2 ani va plange cand va fi dus la gradinita si poate unul de 5 nu va mai plange atat, dar ii va fi cu siguranta cel putin la fel de greu. Si de altfel, sunt copii care plang in fiecare dimineata cand se despart de mama, ceea ce inseamna ca amanarea nu este o pregatire si cresterea in varsta nu este corelata cu cresterea capacitatii de a sta fara mama.


"N-a fost niciodata singur undeva"

In alte situatii, problema apare direct la scoala sau cu ocazia primei excursii sau tabere in care copilul ar putea sa mearga. “N-a fost niciodata singur undeva”, spun parintii. “N-a plecat niciodata fara noi”, “N-a stat niciodata noaptea cu altcineva”, “Cum se va descurca? Nu este prea mic? Este oare pregatit?” Iata intrebari pe care parintii le pun cand sunt in fata situatiei respective.

Destul de asemanatoare este situatia intalnita si atunci cand copilul este mare si chiar adolescent. Pentru unii parinti este un dezastru ca fiul sau fiica lor sa-si doreasca sa plece cu o bursa de studii in alta tara. Se considera parasiti si se tem pentru copilul lor, iar acesta nu va putea pleca sau va pleca cu gandul ca nu se va descurca.

Ce ne spun toate aceste situatii? In primul rand ca separarea este adesea confundata cu despartirea si ca trairea poate fi cea a abandonului, chiar daca realitatea arata cu totul altfel. Apoi ca sentimentele raman la fel de intense si navalnice, indiferent de varsta, daca nu sunt elaborate si puse in cuvinte niciodata. De asemenea, orice eveniment trait de copil ii aminteste parintelui alte experiente traite de el insusi. Sigur ca au trecut multi ani si circumstantele sunt diferite, dar sufletul nostru nu tine seama de trecerea timpului. Fiecare parinte are in el o parte de copil care se teme de separarea de mama. Aceste trairi, temeri se actualizeaza cu usurinta atunci cand propriul copil plange, este disperat, se agata de mama sau cand adolescentul pleaca trantind usa si spunand “Nu vreau sa te mai vad!”


Mare atentie la ceea ce simte copilul tau. Nu compara cu amintirile tale din copilarie!

A lasa sa vina in minte propriile trairi, a le pune in cuvinte, a le reaminti si a-ti da seama ca au fost demult si situatia de acum este alta, ca propriul copil este altfel decat a fost mama cand era de aceeasi varsta, ca simte altceva, ca ii place altceva, se teme, se bucura cu alte ocazii te va ajuta sa intelegi mai bine ceea ce-si doreste copilul.

Multi parinti spun: “E normal sa-ti placa la gradinita, sunt copii, sunt jucarii”, altii spun: “E logic sa nu-ti placa la gradinita, esti fara parinti, esti pus sa faci tot felul de lucruri, esti certat daca nu le faci”. Ambii au dreptate pentru ca asa au simtit ei sau considera ca orice copil simte asta. Doar ca nu stiu ce simte copilul lor ... Ar putea sa-l intrebe? Sa-l ajute sa exprime? Sa accepte ca au un copil mai fricos decat au fost ei insisi? Sau un copil mai indraznet si mai dornic de aventura, care vrea sa se catere pe garduri mai mult decat vrea sa ramana prins de fusta mamei?

Tu cum privesti aceasta separare de copil?