Independența copiilor, acest bumerang care ne rupe dinții

Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Bunicul meu, extrem de ”tocat” de bunica mea - care nu se oprea niciodată din dat indicații (îi spunea și când și cum să doarmă), avea o vorbă: ”Dracu mai înțelege!”.
Cam așa e și cu creșterea copiilor, numai că ajungi să spui asta spre adolescență, și o spui după ce aproape că te pregăteai să zici ”Gata, mă, am înțeles cum stă treaba, nu e simplu, dar nu e nici atât de complicat cum zice lumea!”.
 
Să vă explic! Cât sunt ei mititei, te tot chinui să-i înveți independenți. La vârsta x, un copil trebuie să-și lege singur șireturile, la vârsta y, copilul trebuie să-și pună singur masa, dacă se poate să facă și un plating frumos, iam-iam, și asta înseamnă că ești o mamă bună.
 
Există tot felul de studii, tot felul de voci care zic una și alta și, uite așa, povestea asta cu creșterea copiilor a ajuns să fie extrem de bulversantă pentru părinți. Zicala ”câte bordeie, atâtea obicee” își pierde valabilitatea în parenting, ne plângem de sistemul de învățământ care nu face decât să uniformizeze masa de elevi, dar pe de altă parte, noi, părinții, tindem să aplicăm acasă tot ce se vehiculează.
Cam asta facem și noi cu ei acasă, să mă scuzați! Și noi luăm tot felul de idei și sfaturi din spațiul public și - pac - aplicăm la al nostru acasă. O zicală încă valabilă în această poveste este ”ce e prea mult strică”. Ajungem să fim mai mult atenți la sfaturi și mai puțin la copii, mai mult atenți la ce (nu) fac decât la ce simt ei și cum sunt ei, mai mult atenți la ce trebuie să facă decât la ce le lor necesar sau potrivit să facă.
 
În treaba cu independența copilului, remarc eu la mine, se întâmplă ceva foarte ciudat. Știți că eu sunt mare fană independență și am încurajat-o cum am știut eu mai bine de când era copilul meu foarte mic. L-am lăsat și singurel în casă când unii ar fi zis că e prea devreme (nu plecam cu zilele, mă duceam până la piață, dar îl lăsam pe el să aibă grijă de casă), am început să-l las din ce în ce mai mult (cu timpul), l-am lăsat să folosească și aragazul când a mai crescut, l-am lăsat și să testeze rețete, l-am lăsat și la locul de joacă de lângă bloc singur și tot așa.
Acum, la 11 ani, cu bicicletă la purtător și bine antrenat cu ea, raza lui de acțiune a avut nevoie să se mărească. Așa s-a ajuns să plece în IOR, la skatepark.
 
E destul de departe de casă, iar el pleacă cu gașca (câțiva colegi de clasă) și niciodată fără share location plus numele și numerele de telefon ale celor cu care pleacă. Îi cer să mă sune la pauze, că nu poate să mă sune de pe biclă, dar să vă zic... Cu toate acesteaaa, deci cu toate acesteaaa... eu tot nu pot sta liniștită! Tot stau și mă uit pe hartă să văd pe unde mai e, îl văd când dă ture prin parc și când stă la skatepark. Mai vine cu julituri pe el acasă și, deși nu sunt grave și nu se plânge, eu tot am inima strânsă că dacă... Știți voi... gânduri de mamă!
 
Mă rog, cred că tot ceea ce trăiesc și simt este firesc. Zic eu. Când am povestit asta unei prietene, mi-a zis că e nu e normal să-l las să plece singur - că e copil, că e încă mic - chiar dacă pare mare, că lumea e rea, că viața e grea, că se pot întâmpla tot felul de orori și multe altele.
Nu zic eu că ceea ce fac e 100% sigur, că și cu share location și cu numerele celorlalți din gașcă, tot e loc pentru nenorociri. Sigur că se pot întâmpla multe, dar astea se pot întâmpla oricând și oricui. Asta e valabil pentru toată lumea! Altfel, dacă am lua în calcul toate posibilitățile acestea sumbre, independența pe care ne-o tot dorim pentru copiii noștri ar deveni imposibilă. În plus, eu sunt de părere că nu poți încuraja 10 ani asta, ca la 11 ani să bați în retragere. Nu poți să-l ”împingi” să facă lucrurile singur, dar când vrea să zboare puțin mai departe de cuib, să-l tragi înapoi și să nu-i dai voie. 
 
Am mai înțeles, tot în ultimii ani, că independența copilului presupune și curaj (doar din partea părinților pentru că dacă părinții îl au, îl vor avea și copiii). Curajul copiilor nu se impune, nu se (re)comandă, nu se dezvoltă de la sine, el se ia! Se ia de la părinți! Dacă copilul vede că ai curaj să-l lași să iasă singur, va avea curaj să o facă.
Mă rog, din păcate pentru mine, curajul nu-mi impiedică și grijile. Oricât de mult curaj aș avea, tot fac ca mingea de ping-pong cât e el plecat. Oricât m-ar bucura independența lui, tot îmi fac griji fără întrerupere... De-asta spun că independența copiilor e ca un bumerang care ne rupe dinții! Și mai știu și că atunci când bumerangul ajunge înapoi la tine, înseamnă că ai dat bine.
 
Oricum, rămâne de văzut! 
 
 
 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod