Nu pot să cred că mă simt orfană la 40 de ani!

Sunt mama a trei copii cu autism și șcriu pentru că simt că îi pot ajuta și pe alţii, părinţi ca şi mine de copii tipici sau atipici. Povestesc din viața noastră pentru că cred că ar trebui să știe cât mai mulți oameni ce înseamnă autismul, acest "cuvânt mare".
Sunt mama a trei copii cu autism și șcriu pentru că simt că îi pot ajuta și pe alţii, părinţi ca şi mine de copii tipici sau atipici. Povestesc din viața noastră pentru că cred că ar trebui să știe cât mai mulți oameni ce înseamnă autismul, acest "cuvânt mare".
Nu am crescut într-o familie perfectă, ba chiar aş spune că am avut o copilărie destul de tipică pentru România comunistă a anilor 80.
Tata făcea parte din categoria de taţi despre care era ruşine să vorbeşti. ”Să nu spui!”  a fost unul dintre primele lucruri pe care le-am învăţat de la mama la vârstă mică.

Orice familie are un secret


Al familei noastre era faptul că tata era alcoolic şi îsi teroriza familia. Scandalurile erau zilnice. Îmi aduc aminte de nopţi în care mă trezeam speriată pentru că taică-meu o înjura pe maică-mea în crucea nopţii. Motivul? Banal: gelozie, suspiciune - când duşmanul era mama, ori invidie şi frustrare, când ţinta erau fraţii lui. Mult le-a mai greşit tata fraţilor şi surorilor lui. Astăzi, tot surorile lui şi verişoarele mele îi îngrijesc mormântul şi îi aprind mereu o lumânare la Mediaş.

Abia spre 30 de ani am depăşit ruşinea asta care n-ar fi trebuit să fie a mea niciodată. 


N-a fost vina mea că tata a fost alcoolic şi n-am făcut nimic rău ca să fi meritat asta.
Eram un copil fără apărare. L-am iubit oricum pe tata, îl iubesc şi astăzi chiar dacă pare că îl judec aspru. 
Dar cine a avut o copilărie ca a mea ştie, că uneori te ascunzi de lume pentru că tot ce mai poţi să simţi e un vid în suflet. Poţi, uneori, să devii atât de insensibil până la a te decupla afectiv de cei mai dragi.

Nu cred în vindecare


Nu te poţi vindeca de astfel de traume. Le poţi accepta, te poţi confrunta cu ele, poţi ierta, poţi merge mai departe, poţi să-ţi trăieşti viaţa, dar nu te poţi vindeca. Pentru că tot ce am devenit astăzi persoana care sunt, s-a format în anii aceia, în care nu m-am rugat decât să scap de acasă. Am scăpat, dar am purtat multă vreme povara asta, s-a reacutizat după moartea părinţilor mei.
Revine când nu am încredere în mine şi ştiu perfect de unde mi se trage. 

A trebuit să lupt mult împotriva propriilor mele gânduri şi să îmi spun că pot, că sunt deşteaptă, că voi reuşi. 

Am jurat totuşi că ai mei copii nu vor trăi aşa. Am trei copii autişti care au o copilărie fericită. 


Un paradox într-o lume care consideră că dizabilitatea e sinonimă cu chinul, nefericirea şi ratarea, nu-i așa? Dar copiii mei sunt iubiţi şi cred că, de fapt, cel mai mare handicap pentru un copil este să fie neglijat sau privat de prezenţa unui părinte. 
 
Despre copiii mei am povestit mai multe AICI
 
Îmi amintesc că eu mă rugam ca ai mei să divorţeze, deşi ştiam că nu se poate, că mama nu va face asta.
Iar eu am fost privată de prezenţa tatălui meu în viaţa mea. El nu venea acasă decât ca să mănânce, să doarmă şi să facă scandal.

Încă sunt bulversată, pentru că toţi anii copilăriei şi adolescenţei mele au fost un chin, iar ca adult resimt durerea cauzată de dispariţia lor. Uneori, simt că nu i-am cunoscut deloc, n-am trăit îndeajuns în pace alături de ei ca să închid definitiv un cerc al durerii. 
S-au dus, mai ales tata, pe când eu eram încă destul de imatură, deşi eram adult. Am pendulat mai apoi mereu între alegerea de a fugi cât mai departe şi dorinţa reîntoarcerii la rădăcini.

O mai am doar pe sora mea, mi-am promis că încerc măcar o dată pe an să ajung la Mediaş cu David. Sa merg să mai închid din cercul acela al durerii, să aprind o lumânare la mormântul tatălui meu, să revăd figuri dragi din copilăria mea, din cei care mai sunt.
 
Spuneam că nu-mi vine să cred că mă simt orfană la 40 de ani...
După ce am scris tot ce ați citit mai sus, după ce am mai plâns pe final, realizez că vârsta nu are nicio importanță și că, după ce ne mor părinții, ne vom simți orfani până vom muri și noi...
 
(va urma)
 
(Acest text mi-a ”curs” prin minte și prin suflet după ce am citit ”Suflete distruse de dragul copiilor...”. Vă recomand să nu-l citiți fără șervetele lângă voi. Dacă aveți și voi povești pe care vreți să ni le împărtășiți, le puteți trimite pe redactie@eva.ro și vor fi publicate.
Mă găsiți și pe pagina de Facebook, ”Ieșirea din Autism”.)


 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod