Îţi aminteşti terasa părăsită? Era la câteva sute de metri de malul mării. Scaunele albe cu vopseaua sărită, arse de rugină, ne aşteptau în fiecare dimineaţă ude de rouă.
Pe atunci, oamenii erau puţini, mult mai puţini. Când răsărea soarele, eram singurii muritori care-l priveau fascinanţi cum iese din mare, apoi, eu mă apucam să citesc ziarele de ieri, iar tu îţi ascundeai privirea într-o carte.
Nimeni nu deschidea terasa. Nu era nimic de vânzare, doar cuvinte şoptite şi cuvinte tipărite. Nu primeam mesaje, nu suna telefonul, nu vibra, nu se aprindea. Era linişte. Câte un beţiv gemea în nisip, semn că-l împresurase răcoarea dimineţii.
© Copyright: depositphotos
Şi bărbaţii au suflet. Unde a dispărut zâmbetul tău? Unde a dispărut mângâierea mea?
Îţi aminteşti? Nu aveam nevoie de nimic, nu ne gândeam la trecut, nu ne gândeam la viitor, totul parcă fusese scris. Din când în când, ridicai privirea din carte şi zâmbeai
paul-teodorescu
Posteaza comentariu