Din păcate, eu ştiu. Atunci când venea toamna şi eram aşezaţi pe scaunele metalice cu vopseaua sărită, ne ţineam de mână şi ne uitam la strada pustie. Atunci am greşit când te-am lăsat să pleci. Trebuia să te ţin în braţe, să te ridic şi să fug cu tine în lumea largă. Să-ţi spun că o să fie bine, să construiesc fericirea cu propriile braţe. Dar eram prea slab şi am preferat să-ţi promit că te voi iubi pentru totdeauna. M-am ţinut de cuvânt, dar asta n-a însemnat nimic. Durerea şi amintirile îmi sapă obrazul ce se va prăbuşi curând din acest timp.
Posteaza comentariu