De multe ori m-am întrebat de ce familia şi-a pierdut strălucirea în zilele noastre? Ţin minte că prin 1988 mă hotărâsem să fug din România. Aveam 20 de ani, dar singurul lucru care mă ţinea pe loc era familia. Mama, surorile mele, tata, bunicii. Cumva, la marginea familiei, venea cel mai bun prieten, iubitele mele, nu erau prea multe, doar două şi nu mă hotăram cu care să rămân. Până la urmă m-au părăsit amândouă.
A venit revoluţia şi am răsuflat uşurat. Nu mai trebuia să plec, deşi aş fi putut s-o fac mult mai uşor, dar dispăruse motivaţia ideologică.
Mai apoi, de câte ori îmi era greu, n-aveam bani, rămâneam fără slujbă, mă gândeam să plec, dar mă loveam de acelaşi obstacol, imposibilitatea de a renunţa la prânzul de duminică luat în familie, la discuţiile cu surorile mele sau cu prietenii.În timp, am reuşit să-mi fac propria familie pe care am integrat-o în marea familie formată din familia mea şi a soţiei mele. Mă uit la fiica mea şi o simt că e fericită şi liniştită, se întâlneşte cu verii şi verişoarele ei, se joacă, se ceartă.
Ca-ntr-o familie.Fac multe compromisuri ca să-mi păstrez familia şi cred că fiecare dintre noi face compromisuri, dar mă simt atât de fericit când de sărbători mă întâlnesc cu cei dragi încât mi-e imposibil să nu mă gândesc cât de greu e să nu ai pe nimeni.
Societatea în care trăim face foarte puţin pentru tineri. Nimeni nu-i sprijină la început de drum. Ei sunt cel mai prost plătiţi, ultimii angajaţi şi primii concediaţi. Singurul lor sprijin e familia. Dacă e atât de importantă cred că ar trebui să vorbim mai mult despre rolul ei în societatea noastră, despre cum ne salvează, deşi, la 18 ani, oricare dintre noi a crezut cel puţin odată că familia e împotriva lui.
Ceea ce trebuie ştiut e faptul că părinţii sau fraţii pot să nu fie de acord cu tine într-o decizie sau alta, dar sunt primii şi, de cele mai multe ori, singurii care te vor sprijini pe drumul pe care ai pornit.
Posteaza comentariu