Frigul, sport extrem pentru piele

Frigul iernii înroşeşte obrajii, pişcă pielea şi ne îngheaţă nasul şi picioarele. Copiii se întorc de la derdeluş cu hainele ude, cu mănuşile şi încălţămintea "murate" de zăpadă. Este momentul ca părinţii să-i cheme în casă şi să-i ajute să se încălzească, pentru că gerul nu iartă.
Temperatura normală a omului sănătos este de 36-37,5°C. Temperatura ambientală plăcută corpului uman este de 15-25°C, iar la scăderea sau la creşterea ei organismul trebuie să se adapteze. În cadrul proceselor de termoreglare, extremităţile, adică mâinile şi picioarele, sunt foarte reactive şi se încălzesc sau se răcesc prompt, ca un veritabil sistem de adaptare la mediu, pe când zona centrală a corpului păstrează o temperatură constantă. Dacă adultul are aceste sisteme bine reglate, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu copiii. Cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai puţin apăraţi.
Frigul produce un semnal receptat de piele, pe care-l transmite apoi spre prelucrare la nivelul hipotalamusului, parte a creierului responsabilă cu termoreglarea. De aici vin comenzile care ne adaptează la mediu. Încercând să reţină cădură în organism, hipotalamusul ordonă cicluri de vasoconstricţie urmate de vasodilataţie, care determină apariţia frisoanelor. Atunci când tremurăm de frig, practic, producem căldură în încercarea disperată de a menţine constantă temperatura corpului. Totodată, scade transpiraţia şi apare aspectul de "piele de găină", prin erecţia firişoarelor de păr de pe tot corpul. La un frig de numai -2°C se răcesc şi se înroşesc mâinile, picioarele, urechile şi nasul, pe când restul pielii se albeşte şi se usucă prin redistribuirea circulaţiei sângelui. Zonele descoperite capătă un aspect de scoarţă de copac, se usucă şi crapă.
La temperaturi şi mai scăzute îngheaţă mediul extracelular din zonele expuse, ca apoi să îngheţe până şi celulele. Acestea devin rigide ca nişte cristale şi la fel de tăioase, zdrobind structurile învecinate. În vasele de sânge se produce o agregare a componentelor sanguine, fenomen care creşte vâscozitatea sângelui şi provoacă tromboza vasculară. Toată această serie de evenimente înseamnă pentru corpul îngheţat compromiterea circulaţiei locale şi apariţia degerăturii, sub forma unei zone vineţii, dureroase şi cu tendinţă de ulcerare, localizată de obicei la nivelul degetelor. Într-o fază mai avansată, zonele degerate se pot mumufica şi, cu toate că pacientul nu mai simte nici o durere, zona afectată nu mai poate fi salvată şi trebuie amputată.
Încălzirea treptată a extremităţilor prin introducerea lor în apă călduţă, fără însă a fi frecate pentru a se evita zdrobirea ţesuturilor agresate de frig, schimbarea hainelor ude cu altele uscate, groase şi călduroase şi a încălţămintei ude cu una uscată şi largă în care să încapă picioarele în mai multe rânduri de ciorapi, aplicarea unor emoliente grase pe zonele expuse, acestea sunt măsurile cele mai importante pe care trebuie să le luăm după ce recuperăm o persoană îngheţată. Ca să se încălzească, nu-i vom da să bea alcool, ci doar ceai cald şi îndulcit ori o supă fierbinte. Când aceste măsuri nu sunt posibile, cum se întâmplă de obicei pe munte cu cei rătăciţi, este mai sigură transportarea rănitului, îngheţat aşa cum este, doar acoperit cu folii izoterme, către cel mai apropiat spital. Administrarea unor medicamente rămâne de competenţa medicilor care tratează pacientul.