De cele mai multe ori, adulii considera ca problemele sau dificultatile copilului sau adolescentului sunt doar ale lui, ca au anumite cauze si anumite rezolvari pe care le cunosc sau nu. Ei constata o stare de fapt, o problema, cum ar fi frica de ceva, notele mici, tristetea copilulu, agresivitatea lui sau altele. Incearca mai intai sa o rezolve, spunand copilului ca nu are motive sa-i fie frica, aducand dovezi pentru asta, promitandu-i ca-l apara, uneori considerand o prostie frica respetiva, un “moft” sau efectul unor filme de desene animate. In cazul notelor mici, parintii incearca sa lucreze cu copilul, sa afle motivele, sa-l recompenseze sau sa-l pedepseasca, sa vorbeasca cu profesorul si poate alte masuri.
La fel in cazul agresivitatii, de exemplu sau al tristetii, adultii incearca sa gaseasca cauze, motive care se refera mai toate strict la experientele copilului, la ce a vazut, auzit, invatat, imitat. Foarte rar, vorbesc despre legaturi intre starile, sentimentele, comportamentele copilului si ale lor, ale altor membrii din familie, fac corelatii cu diferite evenimente sau situatii petrecute cu alte ocazii. De cele mai multe ori, problema actuala este separata de context, de alte probleme, de alte persoane si incercarea de a o rezolva doar pe ea fara legatura cu altceva devine adesea o piedica in intelegerea situatiei.
Este drept ca majoritatea psihoterapiilor centrate pe simptom izoleaza ele insele problemele intre ele, membrii familiei intre ei si isi propun doar gasirea unei solutii in timp cat mai scurt si disparitia problemei pentru care a fost cerut ajutorul. Este un mod eficient de a rezolva pe rand si pe masura ce apar diferite situatii problematice, fara a depune eforturi foarte mari sau a cauta cause indepartate sau dificil de inteles. Doar ca, de multe ori si, in special, in cazul problemelor legate de trairi afective, de comportamente greu de gestionat si controlat, in cazul copiilor foarte mici sau a simptomelor difuze, aceasta rezolvare rapida si eficienta nu este posibila. Drumul catre a intelege “ce” se intampla cu copilul respectiv, “de ce” face acele lucruri, “cum” se produc ele si cum le simte el este mai lung si mai anevoios.
Dar de fapt, legatura pe care ne-am propus s-o descoperim astazi este cea intre starile parintilor si starile copiilor, legatura intre comportamentele lor, intre fricile lor, intre modurile lor de a face diferite actiuni. Sunt multe zicale si proverbe care ne vorbesc despre asemanarea dintre parinti si copii. Dar pe langa asemanari de tot felul, san u uitam ca exista “invatarea” si ca cei mici vad pentru prima data multe lucruri la parintii lor si nu ma refer doar la activitati, gesturi si atitudini ci mai ales la moduri de exprimare a starilor sufletesti, la modalitati de adaptare la diverse situatii, la reactii la diferiti stimuli.
Una dintre atitudinile frecvent intalnite la parinti este neglijarea, ignorarea sau minimalizarea propriilor probleme. Ei vorbesc despre fircile copilului si le neaga pe cele proprii, despre tristetea sau agresivitatea adolescentului nu si despre cele proprii, despre dependentele lor, despre dificultatile lor, despre irascibilitate, mod de a comunica etc. Extrem de rar, auzim parinti care isi amintesc ce au simtit cand erau de varsta copiilor lor, ce simt acum, cum se manifesta fata de copil.
Putem sa ne intrebam cum va reactiona un copil pe masura ce creste alaturi de o mama care este foarte deprimata, ce va simti el vazand-o, cum se va raporta la alti oameni, la mama lui, daca si cum va incerca s-o inveseleasca, s-o bucure sau s-o ajute, daca el insusi va reusi sa se bucure. Situatia nu este deloc rara pentru ca multi dintre oamenii care spun: “sunt foarte stresat”, “sunt la capatul rabdarii”, “sunt cu nervii la pamant”, “sunt dezamagit, dezorientat”, “nu-mi gasesc rostul” etc sunt parinti.
Cum il va influenta pe copil starea mea? Iata o intrebare pe care ne-o punem prea rar. Fie pentru ca ne gandim ca este mic si nu intelege, ca nu simte, ca nu exista legatura intre trairile parintilor si cele ale copiilor lor. Poate ca de cele mai multe ori, ni se pare mai simplu si mai lipsit de suferinta sa vedem doar problemele copiilor sau adolescentilor si sa le lasam in umbra pe ale noastre... Dar ne punem in continuare intrebarea: “Cat de bine poate fi un copil ai carui parinti nu sunt bine?”.
Psiholog Anca Pietraru
Ii puteti adresa intrebari autorului AICI
Comentarii (1)
Stiu ca nu ar trebui sa fiu deprimata in fata copilului dar prin natura mea exagerez foarte mult problemele care le am. Mereu am tendinta de a nu vorbi cu copilul si sa stau ore intregi in mutenie. Ce sa fac pentru a nu suferi copilul? Parca este o intrebare retorica! Nu pot fi indiferenta la tot ce se intampla in jurul meu dar as vrea sa fiu mai optimista! Sfatuiti-ma !
Posteaza comentariu