O alta categorie de cereri de ajutor vin de la parinti care incearca sa se hotarasca daca sa se desparta sau sa ramana impreuna "pentru copil", altii care intreaba care vor fi efectele divortului asupra copiilor lor si ce este de facut pentru a le preveni.
In ultimul timp a aparut o categorie noua, cea a copiilor mari sau a adolescentilor care cer ajutor pentru ei insisi aducand in prim plan suferinta lor dupa divort sau din timpul disputelor dintre parinti sau cerand sprijin pentru a remedia sau restabili relatia cu unul dintre parinti.
Desi foarte diferite in aparenta, majoritatea situatiilor multe lucruri in comun:
1. Lipsa de comunicare dintre parinti dinainte, din timpul si de dupa despartire - ar fi cea mai importanta. Ei nu au reusit sa se inteleaga intrucat au ajuns intr-un impas in ce priveste exprimarea in cuvinte a propriilor opinii, trairi, sentimente, regrete, dorinte, nemultumiri. Cand aceasta "distamta" a devenit prea mare, ei au constatat ca nu mai pot trai impreuna si s-au despartit. Lucrurile nu aveau cum sa se imbunatateasca ulterior astfel incat desi au un copil impreuna, nu reusesc sa comunice nici in privinta lui. Pot aparea conflicte in privinta timpului petrecut la unul sau la celalalt, a ceea ce copilul "invata" de la celalat parinte, a modului in care este tratat, hranit etc.
2. Copilul este adesea "abandonat" de unul dintre parinti. Asta nu se refera neaparat la lipsa unui timp petrecut impreuna ci la lipsa de legatura cu el. Exista copii care nu pot spune mai nimic despre parintele cu care nu locuiesc. Il vad rar sau deloc, nu au activitati in comun, nu vorbesc la telefon, nu intreaba de el. Asta poate sa fie, dupa caz dorinta sau presiunea exercitata de parintele caruia copilul ii este incredintata sau poate fi optiunea celuilat parinte sau nu considera ca este nevoie de el.
3. Copilul este adesea o "miza", o moneda de schimb, un obiect de santaj. Parintele isi exprima fata de el sentimentele fata de fostul partener. Certurile de odinioara cu partenerul s-au transformat acum in certuri cu copilul sau adolescentul. Lui i se reproseaza tot ce nu face sau n-a facut fostul aprtener, el este invinovatit si pedepsit in locul celuilalt. Sau situatia poate lua forma unei "aliante". Ea s-ar traduce prin "daca stai cu mine, daca eu am grija de tine, daca eu te intretin, esti aliatul meu". Asta merge de la o dorinta de a i se da dreptate si a vedea un aliat in copilul sau pana la dorinta de a critica impreuna cu copilul pe celalat parinte al lui. "Nu-i asa ca la tatal tau este rau?". Exista si situatia in care copilul este "tras de limba" cand se intoarce de la celalat parinte sau pus sa iscodeasca cate ceva de fiecare data cand merge acolo. El devine astfel un "spion" in relatia inca neincheiata dintre parintii sai.
Toate aceste situatii sunt impovaratoare pentru copil, cu atat mai mult cu cat nu este constient de intentiile parintilor de a-l atrage, de a-l disputa etc, nici ei nu sunt constienti de ele si nu exista niciun mod de a exprima in cuvinte aceste suferinte. Apoi, copilul nu are mecanisme suficiente pentru a se apara de aceste situatii.
El isi iubeste parintii si nu doreste sa-i supere. In conditiile in care orice si oricum ar face unul dintre ei se va supara, pentru ca exista un permanent conflict si o permanenta contradictie fata de orice lucru, copilului nu-i ramane nimic de facut. Sa faca un lucru sau sa nu-l faca este la fel de rau. Chiar si timpul petrecut cu unul dintre parinti poate aduce vinovatie pentru "parasirea" celuilat". A fi de acord cu opinia unuia sau a imparti ceva cu el este de asemenea, simtit adesea ca fiind in detrimental celuilalt.
Nu este de mirare ca apar simptome dintre cele mai diverse, de la enurezis sau plans la copilul mic, refuz de a vorbi sau dificultati la scoala, pana la delicventa sau auto-agresivitate in adolescenta. Ele sunt singurele modalitati prin care copilul sau adolescentul mai poate, inconstient, sa exprima starea lui de rau, conflictul din el, neputinta de a fi cu ambii parinti, de a nu supara pe vreunul dintre ei sau teama de a nu fi respins, parasit, pedepsit.
Psiholog Anca Pietraru
Ii puteti adresa intrebari autorului AICI
Comentarii (4)
STITI CA COPII SUFERA CEL MAI MULT CAND PARINTI SE CEARTA? NU PARINTI SUFERA! SUFERA COPIII!!!!!!!!!!!
Sigur ca 11 ani este o varsta foarte dificila, intrarea in pubertate cand multe ganduri, dorinte, temeri, indoieli se amesteca. Este dificila si din punct de vedere al relatiilor cu ceilalti si din punct de vedere afectiv, cat si al comportamentului. Copilul sufera si "spune" asta prin toate simptomele sale. Ideal ar fi sa reuseasca sa exprime in cuvinte ceea ce simte si sa gestioneze situatia in care va aflati dar acest lucru este greu si el nu-l poate face singur. Puteti sa fiti cat mai apropae de el sau, daca, va ingrijoreaza comportamentul lui, puteti recurge la un psiholog care se ocupa de copii.
Generatia parintilor nostri a fost o generatie de sacrificiu. Generatia noastra este o generatie de sacrificiu (ma refer la situatia postdecembrista) Asta este realitatea in care romanii traiesc si isi asuma ca adulti riscuri. Pornind de la titlu eu cred ca trebuia pana acum facut ceva, e putin cam tarziu acum deoarece efectele negative se reflecta deja in comportamentul copilului de 11 ani. Daca el s-a simtit abandonat de tata, acum s-a inchis in el deoarece mama "l-a abandonat" si ea. E singur in lumea lui proprie, si numai bunicii "il inteleg". El e prea mic pentru a avea prieteni apropiati si de a primi sfaturi de la ei. (la 16 ani cu cat un cerc de prieteni suplineste lipsa de comunicare copil - parinte, cu atat sunt mai importanti prietenii). Ceea ce gandeste un copil la 11 ani insa este perceptia la spusele parintilor si rudelor in toti acesti ani, referitor la o atare situatie (negativ e si faptul ca ca au fost influente de pareri a 2 generatii in casa) cu alte cuvinte, el vede cu ochii mamei si bunicilor deocamdata realitatea, transformata subiectiv de catre bunici (baiatul nostru iubit e tatal cel mai bun din lume) dar si de catre mama (vina apartine celuilalt). Copilul e confuz. Divergente de generatie, abandon din partea tatalui (ridicat fals poate la rang de icoana), divortul care a avut loc faptic de mult timp etc. La 11 ani baiatul are inca nevoie de sustinere morala. El inca nu stie ce e bine si ce e rau. El inca nu si-a format propria opinie. Si asta e datoria parintilor/parintelui (inca din momentul conceperii), anume: sa-si educe, sa-si educe, sa-si educe... propriul copil. Copilul nu are cum "sa aleaga" (unde sta) ce e bine pentru el la varsta asta... parintele e responsabil si stie intotdeauna ce e bine si ce nu pentru copil. Pana la 18 ani, copilul trebuie sa stea in continuare cu parintele (parintii). Altfel... exista o vorba foarte veche la noi: "copilul cu mai multe moase ramane cu buricul netaiat"... altfel situatia se inrautateste. Ca mama un efort suplimentar nu strica, trebuie inlocuita "moliciunea, sensibilitatea, indulgenta tipic feminina" cu " taria tipic masculina". De ce? Mama joaca rolul mamei si al tatalui in acelasi timp dupa separare. Modelul social vestic se bazeaza cu succes pe psihologie, parerea mea e ca nu trebuie deloc neglijat ajutorul unui psiholog, el a invatat si stie "limbajul" pe care trebuie sa il foloseasca, in acest caz cu un copil de 11 ani. Pentru ca acesta din urma sa se elibereze de tot amalgamul de opinii adunate in 11 ani. Sunt de acord ca o familie inchegata furnizeaza baza dezvoltarii armonioase a unui copil. Dar majoritatea se afla in situatia de dupa divort cu un parinte. Nu e ceva ce i se intampla numai lui, baietelului de 11 ani. Parinti mai curajosi se aventureaza in casnicii pentru a suplini lipsa unui parinte pt propriul copil cu unul vitreg. O actiune cu sanse minime dupa prerea mea. Bunicii pot fi zilnic vizitati sau sa vina in vizita. Bunicii sunt indulgenti cand nu e cazul, poate nu mai au rabdare, poate se imbolnavesc subit. Situatia e dificila intr-adevar. Trebuie sa gasim taria sa ne repliem si puterea de a zambi in fata copilului, ca sa ne rasplateasca in mod identic: cu un zambet.
Ma aflu in prag de divort. Am un fiu de 11 ani si un sot care ne-a abandonat (afectiv si material), fara cuvinte, el aflandu-se la munca in strainatate. Cei care suferim suntem noi, eu si copilul si bunicii din ambele parti. Daca material situatia nu e o problema, in plan sufletesc e tare greu si foarte trist... copilul meu nu vrea sa plece de la socrii mei unde am locuit cu el in toti acesti ani, sotul fiind aproape mereu plecat. Eu m-am insa, dar merg la el in fiecare zi, pentru teme mai ales. Copilul a devenit insa foarte dificil, nemotivat in ce priveste scoala, negativist si chiar agresiv. Avem si momente bune, uneori nu. Cred ca nu accepta ideea divortului, sotul meu nu manifesta deloc interes pentru el, nu-l suna... parca nici nu ar exista. In anii trecuti pastra totusi niste aparente. Dar mi-e greu sa il inteleg, sa-l ajut sa fie un copil echilibrat, linistit, fericit... e clar ca numai in familii inchegate se pot dezvolta armonios copiii. E o pierdere pentru micuti destramarea unei casnicii. Sunt tare descumpanita...
Posteaza comentariu