Daca ar fi spus ca de-abia asteapta vacanta, ca se bucura cand invatatoarea lipseste sau cand nu se fac ore din cine stie ce motiv – n-ar fi fost alarmant. Combinatia cu boala m-a facut sa ma gandesc la relatia copiilor cu starea de rau, de suferinta fizica si cum percep respectiva perioada. Asa mi-am amintit de toti pacientii copii si de alti copii cu care pana acum am avut ocazia sa vorbesc in gradinte, scoli, parcuri etc.
Modul cum copiii percep boala fizica, suferinta sau durerea, de la o simpla zgarietura la operatii complicate depinde foarte mult de atitudinea parintilor fata de aceasta. Sunt parinti care reactioneaza exagerat, tipa, sperie copilul sau il ameninta la incidente minore, sunt deosebit de anxiosi si ingrijorati reusind sa induca o stare de tensiune si chiar panica micutului. Acesta se va speria de cate ori se va lovi sau chiar daca nu s-a lovit.
La polul opus, gasim adulti care ignora, minimizeaza sau iau in ras acuzele celor mici. Copilul a cazut, s-a julit, si-a rupt o pielita de la deget sau ii este greata, incearca sa exprime ce simte, iar adultul ii spune ca n-are nimic, ca astea sunt prostii sau ca asa ceva nu exista! O fetita spunea: "Niciodata cand ma doare ceva, mama mea nu ma crede!"
Astfel am ajuns sa discutam despre ce simt parintii cand copilul este bolnav, se raneste sau este in pericol. Exista multe proverbe si zicale referitoare la astfel de lucruri iar una amintita des este: "Numai mama sa nu fii". Ea ne da imaginea suferintei si ingrijorarii materne fata de ceea ce se intampla cu copilul. Doar ca in afara de ceea ce simte mama si de modul cum se manifesta, adesea ignoram modul in care copilul simte si percepe reactia adultilor. El nu stie ce semnificatie are suferinta sau durerea lui si "va invata" din reactiilor celor mari cum se numeste, cat este de grav, cum se trateaza, cum se poate evita etc.
Multi copii nici nu stiu ce boala au avut, ce medicamente au luat, ci doar invinovatiri de genul: "Am patit asa pentru ca n-am fost cuminte", "Pentru ca am mancat inghetata", "pentru ca am suparat-o pe mama", etc. Desi de la varste mici, copiii inteleg daca li se explica suficient de clar si se pot abtine de la dulciuri sau joaca afara, pot rezista anumitor tentatii, pot lua medicamente sau pot face tratamente neplacute. Rabdarea si calmul adultilor sunt insa decisive in aceste imprejurari. Multi dintre ei ascund copilului diagnosticul, tratamentul sau gravitatea afectiunii pe care o are, considerand ca este prea mic pentru a intelege sau ca nu are rost sa-i spuna astfel de lucruri care nu i-ar folosi la nimic.
De asemena, in timpul cat copilul este bolnav, atitudinile parintilor pot fi foarte diferite de perioadele cand este sanatos. Astfel unii copii povestesc ca scapa de cearta sau de pedepse doar cand sunt bolnavi, ca primesc jucarii sau mancare mai buna, ca sunt singurele perioade cand mama sta cu ei. Intalnim adulti care isi amintesc din propria copilarie ca parintii erau altfel cu ei cand erau bolnavi, ca ii tratau cu mai multa atentie sau grija sau dimpotriva nici nu-i bagau in seama.
Asadar, pe langa ce avem de facut cand cel mic a patit ceva, este important ce simtim si cum reactionam, cum comunicam cu el in aceasta perioada pentru ca in acele momente construim atitudinea pe care el o va avea mai tarziu fata de boala, fata de prevenire si tratament, fata de comportamentele de risc si fata de sanatate, fata de ajutor si ingrijiri, fata de pericole sau accidente si chiar fata de proprii copii pe care ii va avea.
Psiholog Anca Pietraru
Ii puteti adresa intrebari autorului AICI
Posteaza comentariu