Lecţia japoneză sau cum să suferi cu demnitate

Sunt momente în viaţă în care nu există nicio diferenţă între femei şi bărbaţi. Ne bucurăm la fel, ne întristăm la fel. Cataclismul din Japonia nu ţine cont de deosebirile dintre sexe. În faţa tragediei, locuitorii Insulei Soarelui sunt egali. Şi de aceea în faţa eroismului lor merită să ne înclinăm.

Ceea ce e şocant în aceste zile e faptul că din Japonia, pe lângă veştile proaste despre reactoare nucleare care stau să sară în aer, despre radiaţii, tsunami şi cozi la alimente, nu se aude niciun fel de isterie. Atât bărbaţii cât şi femeile luptă tăcuţi pentru supravieţuire.

Nu sunt jafuri, nu sunt lupte de stradă şi chiar dacă nu sunt pe deplin mulţumiţi despre cum îşi fac autorităţile treaba, nu vezi pe nimeni smulgându-şi părul din cap în faţa camerelor de luat vederi, înjurând şi ameninţând guvernul.

Drama japonezilor e incomparabil mai mare decât orice ne putem imagina noi europenii în ce priveşte un cataclism natural. Noi, românii, ne isterizăm şi ne luăm la bătaie de la un banal accident de circulaţie, iar dacă se întrerupe curentul o jumătate de oră încep jafurile şi luptele de stradă.

O nerăbdare vecină cu isteria ne grăbeşte pe tot parcursul zilei şi ne face să ne consumăm şi să ne pierdem în lucruri de nimic.

De câte ori n-aţi fost depăşiţi în trafic de bizoni care accelerează de parcă sunt mânaţi din spate de un val tsunami mai mare decât cel din Sendai, iar peste o sută de metri îl ajungeţi la primul semafor, dacă în inconştienţa lor n-au trecut deja pe roşu.

Există mari diferenţe între noi şi japonezi. În aceste zile, deşi n-am fost loviţi de niciun cataclism, ne comportăm ca şi cum am fi fost. Toată lumea vorbeşte despre sfârşitul lumii în loc să se bucure de primăvară şi de faptul că trăim într-o ţară binecuvântată, dar locuită de prea mulţi paranoici.