Pentru toți cei care cred că nu e mare lucru să fii mamă...

Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Am auzit în weekend din gura unui bărbat treaba asta: ”M-am săturat de toate astea care scriu despre cum au născut ele și cum e să fii mamă!” într-o discuție despre care nici nu știu de unde a pornit.
N-am reacționat din motive pe care aveam să le înțeleg mai târziu. Am zis că e dreptul fiecăruia să fie indignat de orice vrea el. Toți avem câte o chestie de care ne-am săturat, nu? Apoi, mai e ceva, reacția asta nu e izolată. Am mai auzit chestii de genul acesta de-a lungul timpului. Cât am lucrat la Totul despre mame, mă loveam frecvent de atitudinea asta și de miștourile aferente: ”Și? Ce scrieți voi acolo? Chiar totul despre mame? Și pe cine interesează?”. De asta nu am reacționat! Pentru că sunt obișnuită cu astfel de reacții și nu am întotdeauna energie să lupt în idei.
 
Am întâlnit inclusiv oameni extrem de indignați pe ”mamele astea care se cred deștepte”, ”care au umplut Internetul cu chestii despre copii”. Ideea generală era așa: ”de parcă ele sunt primele femei care au devenit mame!”. ”Mame erau și pe vremuri, dar nu se lăudau atât cu chestia asta! Mare chestie că au născut și cresc un copil!”
Țin să precizez că nu aș putea spune exact în ce proporție aceste reacții aparțin bărbaților și în ce proporție vin de la femei.
Tind să cred că scorul e echilibrat. Sau, cel puțin, așa mi se pare mie.
 
M-am tot gândit mult la toate cele de mai sus. Chiar așa să fie? Chiar să fi ajuns noi, mamele, să exasperăm oamenii din jur cu mămicia noastră? Chiar suntem exagerate? Chiar nu ar trebui să discutăm despre subiecte legate de naștere, alăptare, depresie, vergeturi, diversificare etc.?
 
”Ce mare lucru!” am auzit frecvent. ”De parcă ar fi prima care naște! Zici că nu a mai născut nimeni pe lume până acum!”.
Da, n-om fi noi Mama Zero, mama de la care a pornit omenirea, dar asta nu inseamnă că nu avem dreptul să vorbim despre asta.
 

Ce mare lucru?

 
Da, e mare lucru, să știți. Cele care au trecut prin asta știu foarte bine. Iar pentru unele e un lucru foarte, foarte mare. Pentru altele nu e chiar așa. Unele rămân însărcinate fără probleme și au sarcini atât de ușoare! Altele se chinuie ani de zile, prin tot felul de proceduri, să rămână însărcinate.
Unele duc sarcini la bun sfârșit fără niciun fel de problemă. Altele, pierd sarcină după sarcină, le mor copiii în burtă când mai aveau puțin până la naștere.
 
Unele femei nasc ușor, pe când altele se chinuie îngrozitor. Unele au o lăuzie ușoară, altele au o perioadă groaznică. Unele depășesc ușor depresia postnatală, iar altele sunt doborâte. Unele au copii liniștiți, iar altele nu pot închide un ochi în nicio noapte. Unele rămân cu vergeturi, pe când altele sunt impecabile. Unele rămân cu 10 kg în plus, pe când altele nici nu zici că au trecut printr-o sarcină. Unele nu au nicio problemă, pe când altele se simt neajutorate, judecate, abandonate și pierdute și asta tocmai pentru că celor din jur nu li se pare ”mare lucru” treaba asta cu mămicia.
 

Da, femeile nasc de când lumea și tot de atunci lumii nu i-a păsat câtuși de puțin de treaba asta. 

 
Nici ele n-au vorbit decât între ele și chiar și atunci, șoptit.
Când au început să vorbească tare și clar, lumea s-a ofuscat. Când au început să spună exact cum e, lumii i s-a părut prea mult, inadmisibil. Când au început să descrie cum e toată această experiență, lumii i s-a părut prea de tot. Când au început să spună că e greu, lumea a început să le judece și să le taxeze spunându-le că nu le-a obligat nimeni să facă copii. Când au început să vorbească despre probleme și/sau copiii cu probleme, lumea le-a pus la zid că nu ar fi trebui să-i facă. Când au povestit cum e să crești unul sau doi sau trei sau patru copii, lumea a zis să tacă din gură că asta e doar problema lor.
 
Și toate astea, doar pentru că mamele nu au vorbit niciodată despre asta, iar lumea a crezut că nu e mare lucru sau pentru că lumii nu i s-a părut mare lucru și atunci mamele au tăcut. Dar e! Și mamele ar trebui încurajate să vorbească despre asta până când lumea va înțelege că acesta este un mare lucru!
 
Aici sunt eu, pe vremea când nu aveam curaj să spun că e greu, când habar nu aveam ce fac, ce vreau să fac, ce o să fac și cine o să ne crească pe mine și pe copilul acela mic, mic, mic.
Știam doar că trebuie să mă opresc, să mă așez și să încerc să-l liniștesc de fiecare dată când plânge. Nu știam la ce e bun plânsul. După câțiva ani de plâns împreună, am învățat și eu că e bun.
 
 

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod