Cam ce am considerat eu că trebuie să știe băiatul meu despre și pentru femei

Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
11 Mai 2022
Mi-am ținut mai tot timpul copilul după mine. La început, pentru că era prea mic și nu îmi permiteam bonă, iar alte ajutoare nu aveam, și apoi pentru că am înțeles că cel mai bine îi predai copilului lecții de viață ”văzând și făcând”. Mi s-a părut mai util și mai sănătos așa. A mers cu mine peste tot și le-a văzut pe toate pe care le-am trăit.
Eram acum câțiva ani cu mașina la o vulcanizare și, de la o pană, domnii de acolo ajunseseră să-mi spună că mașina are atâtea probleme și trebuie să cumpăr atâtea piese, încât puteam face o mașină nouă, piesă cu piesă, numai din lista lor. Ba chiar mi-au zis că nu ar mai trebui să plec cu ea de acolo, că e nasol. În fine, nu a fost, nu voi povesti pe larg, dar copilul m-a întrebat de ce s-a întâmplat asta, de ce au făcut domnii aceia așa. Atunci i-am dat prima oară explicația, după ce m-am gândit bine, ”pentru că sunt femeie”. De la acel moment, a început să fie atent și să-și dea seama singur care sunt mediile în care o femeie n-are viață ușoară.

Am avut grijă să-l învăț că femeia e tot om!


Înainte de a intra acest lucru în atenția tuturor, în mediul sătesc din care provin eu, am remarcat destul de timpuriu distincția ”un om și o femeie” sau, după caz - adică de când eram eu mică - ”un om și o tanti”, unde om era considerat bărbatul, iar femeia… doar muiere. Bine, la țară nici copiii nu sunt considerați oameni și spun asta în urma experiențelor recente de parenting în familie extinsă. ”Copilul e copil” și nu contează ce simte, ce vrea, ce spune, ce nevoi are etc., adulții sunt cei care fac legea. Dacă am porni de la ideea că toți suntem oameni, poate că lumea asta ar fi un pic mai bună…

Și am mai avut, totuși, grijă să-l învăt că femeia nu e bărbat!


Am făcut-o, pur și simplu, fiind femeie, fără să ascund nimic din cele ale femeilor. Când s-a mai mărit puțin cât să înțeleagă despre ce e vorba, am deschis discuția aceea tabu. Da, nu e fată, cum mi-a zis mie cineva care l-a văzut luând nonșalant tampoanele să le pună în sacoșă când eram la magazin, dar nu am considerat că, dacă am băiat, trebuie să-mi cumpăr absorbante pe furiș și să țin secret subiectul menstruației.
Să-mi fie cu iertare, eu consider că discuțiile acestea ar trebui purtate și cu băieții. Mă rog, și mai ales cu băieții, dar asta e altă discuție în care nu voi intra azi. Știe cam tot ce ar trebui să știe și mă întreabă oricând despre orice, despre anatomia și viața femeii. Da, unora le e ușor în zilele respective, altora… nu prea, iar bărbații ar trebui să fie înțelegători. 

M-a întrebat, la un moment dat, ce ar trebui făcut când vezi o fată care s-a pătat de sânge pe pantaloni la spate. Am înțeles că era un TikTok și toți colegii lui râdeau pe tema asta (inclusiv fete!). 
Nu, nu se râde de așa ceva! Se poate întâmpla oricărei fete/femei chestia asta și nu e deloc plăcut (uite!) tocmai din acest motiv - că există unii care încep să râdă. 
Și atunci i-am spus ce trebuie să facă, așa cum am considerat eu că ar fi bine să facă. În primul rând, să o anunțe - că poate ea nu știe, nu și-a dat seama. Apoi, să o ajute să se acopere (ca să nu mai râdă lumea de ea), să o întrebe dacă are tampoane, să anunțe adulții - după caz, să se ofere să meargă la farmacie să-i cumpere dacă situația o permite, să mă sune pe mine etc. În orice caz, să nu înceapă să facă mișto de ea așa cum fac alții!

Am mai avut grijă să-l învăț și că nu te poți purta cu o femeie cum te porți cu un bărbat!


Poate o să-mi dea cineva peste ochi cu egalitatea între sexe, dar eu vreau să abordez problema foarte practic. Știu cum vorbesc băieții ăștia între ei, cum se salută, cum se comportă unul cu altul. 

Știu că există părinți care spun că băieții lor nu vorbesc cu *ulă, *oaie, nu înjură, nu-și bagă și nu-și scot, dar în lumea în care trăiesc eu, băieții de 12 ani înjură, au anumite apelative, își fac anumite glume, lucruri care nu prea merg și la fete.
Nu merge să-i dai unei fete o scatoalcă peste ceafă și s-o întrebi ”Ce faci, ovare?” când te întâlnești cu ea. Eu nu i-am interzis niciodată copilului să folosească anumite cuvinte și asta din simplul motiv că nu aș fi făcut decât să-l oblig să le rostească numai atunci când eu nu sunt prin preajmă. În schimb, am avut grijă să știe ce înseamnă ele și cum să nu le folosească în defavoarea lui, în medii și contexte total nepotrivite. Poate vi se pare deplasat și eu sunt o mamă denaturată, dar viața mi-a arătat că trăim într-o lume în care e bine și să știi să înjuri și că se poate și să înjuri în legitimă apărare, ca să zic așa.

L-am mai învățat și că fiecare e stăpân pe corpul lui!


Aici, cea mai importantă lecție a fost cea a părului - când a decis să-și lase părul lung și ani de zile n-a avut decât de îndurat tot felul de lucruri, unele dintre ele foarte greu digerabile. A fost și asta tot o hărțuire! După ce s-a tuns, mi-am dat seama că au fost atât de grei anii care au trecut, că nu mai pot acum nici să aud remarci de genul ”Vai, te-ai tuns!”. La rece și după ce a mai trecut ceva timp, vă spun că a fost îngrozitor. Societatea românească nu e pregătită nici măcar pentru băieți cu părul lung, ce să mai cerem acceptare pentru LGBTQ? 
Copilul meu  avut de învățat de aici că nu trebuie, nu e bine, nu e moral, nu e civilizat, nu e deloc OK să cotropești viața, corpul și deciziile unui om. Corpul este strict proprietatea lui, pe care alții trebuie să o accepte și respecte așa cum e. Îl enerva la culme când unele persoane îi băgau mâna în păr, pur și simplu. Mi s-a părut util să-l învăt aici lecția atingerii. Când eram adolescentă și chiar și adultă, nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă trezesc cu vreo mână peste fund pe stradă sau în autobuz (mediul perfect).
I-am povestit asta și i-am spus cum mă simțeam și pare că tot cam așa se simțea și el când îi era atins părul doar pentru că e băiat și îl are lung și unii simt nevoia să atingă ciudățeniile naturii care le ies în cale.

Am avut mare grijă să-l învăț să trateze pe toată lumea omenește!


Așteptăm reforme în învățământ, schimbări radicale, vrem școli bune cu profesori excepționali, vrem țară ca afară, clasă politică cinstită și viață fără nenorociri și credem că schimbarea asta VA VENI! Va veni ea singurică, la un moment dat, fără ca noi să facem ceva. Noi ne vedem de treabă cum vrem noi și schimbarea o sa vină ea! O să ne trezim cu ea la ușa noastră: ”Bună, sunt schimbarea, scuze c-am întârziat!”
Schimbarea nu are cum să vină dacă noi nu facem nimic. Am mai spus asta de câteva ori în trecut și o repet: schimbarea pe care ne-o dorim cu toții poate să apară numai crescând responsabil generația de mâine. Iar treaba asta este doar misiunea părinților. Da, contează și școala, evident, dar bagajul principal este de acasă, de la părinți. 

Când era copilul mic și eram asaltată de sfaturi și informații din toate părțile, distrusă de oboseală și cu mintea împrăștiată, am avut un moment în care n-am mai știut ce e bine, cum e bine, ce trebuie făcut, cum trebuie să aleg, ce trebuie să aleg. Era o ceață densă-n mintea mea și lumina nu părea să vină. A fost un blocaj sinistru în care mă îndoiam că ar putea fi zi, deși bătea soarele-n fereastră.
După această indigestie informațională, am început acomodarea din aproape în aproape. Atunci am ales calea empatiei. Mi-am propus ca, în relație cu copilul meu, să nu fac nimic din ce mie nu mi-ar plăcea să facă el și l-am învățat și pe el asta - mi s-a părut cel mai important exercițiu: să se întrebe tot timpul cum se simte X sau Y în anumite situații. 

Am început de atunci să fiu deschisă și fără ascunzișuri, să vorbesc mai puțin și să ascult mai mult.
Aveam să descopăr cu toată uimirea că ăștia mici au un sistem de gândire atât de simplu, curat, neîntinat! Logica lor este cea mai pură! Și tot ei pot fi și cei mai buni specialiști în parenting. Dacă știi să-i asculți, copiii îți vor da cele mai bune sfaturi, cele mai utile soluții și cele mai importante lecții. Când am început să-mi ascult copilul, a început să se facă lumină.

Cred că putem avea un viitor mai luminos dacă lăsăm vocea mai jos și le facem și lor loc să vorbească. Iar când vorbesc, să-i ascultăm!

Scriu acest text ca urmare a unor zile în care s-a discutat intens despre hărțuire. Cred că părinții de azi duc pe umeri responsabilitatea uriașă de a forma niște adulți care să afle povești despre hărțuire sexuală mai de la părinții lor sau de pe Google.

Chiar n-am speranțe că hărțuirea sexuală (care e peste tot, indiferent de domeniu/funcție/vestimentație) se va termina aici, cu noi, doar vorbind despre ea și, eventual, ieșind pe interval cu niște nume/prenume sau dându-ne cu părerea. Dar trag speranțe că se poate termina educând copiii de azi să ajungă niște adulți mai buni decât cei din această generație. Este atât de simplu și atât de complicat!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod