Poveste adevărată: Am simțit avortul până în măduva oaselor


Da. Am făcut avort și îmi pare rău în fiecare zi, de vreo zece ani încoace. De vreo zece ani, nu știu dacă e zi să nu mă întreb cum ar fi fost copilul meu. Nu știu dacă e zi să nu mă întreb dacă ar fi fost o fetiță frumoasă sau un băiețel năzdrăvan. Nu e zi să nu mă condamn pentru ceea ce am ales să fac.

Dar am făcut-o și nu mai pot da timpul înapoi.

Aveam doar 19 ani, iar el era bărbatul care îmi pusese un inel pe deget. Da, știu. Era devreme, dar ne iubeam și voiam să ne căsătorim. Eram deja de un an și jumătate împreună și nu era zi în care să nu ne spunem cât de mult ne iubim, nu era zi în care să nu ne gândim cum va arăta viața noastră.

Era cu 3 ani mai mare decât mine, își deschisese deja o afacere și totul părea să meargă ca pe roate. Părinții lui mă iubeau ca pe ochii din cap, iar ai mei deja îl vedeau ca pe băiatul pe care nu l-au avut niciodată. El a fost cel care m-a învățat să am prieteni de toate felurile. Nu de puține ori ieșeam în oraș cu prieteni mai mari de-ai lui, unii avocați, alții polițiști. Mi se părea că trăiesc viața perfectă. Aveam un iubit așa cum credeam eu că mi-l doresc la vârsta aia, părinții ne susțineau, eu visam la o facultate, el era de mult independent. Eram perfecți. Până într-o zi.

14 octombrie 2006.

A fost ziua când mi-am luat permisul. Mi-aduc aminte și acum cât de mândru era de mine! 26 de puncte din 26 și traseul luat fără nicio șpagă. Era și meritul lui pentru că nu era zi în care să nu-mi explice regulile de circulație, nu era zi în care să nu mă urce în mașină și să-mi explice fiecare mișcare a lui. 14 octombrie a fost ziua când ne simțeam victorioși.

În următoarele zile trebuia să-mi ridic permisul și să încep să conduc. A mers cu mine la poliție, mi-am luat permisul, apoi trebuia să ne întoarcem acasă. Se întuneca rapid. A fost ziua când am făcut o greșeală. Aveam atât de multă încredere în el, încât nu mi-am pus centura de siguranță. Nefast moment. Cinci minute. Atât mai aveam până ajungeam acasă. Cinci minute care ne-au schimbat viața amândurora.

Stăteam în dreapta lui ca întotdeauna și-l țineam de mână până când ne-am lovit atât de tare de o altă mașină, încât eu am ieșit pe jumătate prin parbriz. Îmi doream doar să-l văd întreg și să știu că e bine. Surprinzător, păream să fim amândoi bine.

M-a ajutat să mă dau jos din mașină, s-a uitat la mine, aveam doar câteva zgârieturi și niște cioburi înfipte pe care nu le mai simțeam. În cele din urmă, am ajuns acasă cu ajutorul părinților mei. El nu se lovise la fel de rău, purta centura. Eu după câteva minute, începusem să dau semne că nu sunt bine. Ne-am dus împreună cu mama la medic. Primul pas: ecografia.

"Uită-te la monitor, să-ți arăt ce ai." Se vedea ceva mic și rotund, undeva în zona uterului. Nu a fost nevoie să-mi spună. Am știut. Ne-am uitat unul la celălalt și am știut amândoi. Era copilul nostru.

"Pare să ai o contuzie la cap, probabil și un hematom, leziuni interne nu ai, dar va trebui să te duci la București și să-ți faci un RMN. Nu-ți face griji, e un coșmar din care te vei trezi și pe care îl vei uita la un moment dat."

N-am stat prea mult pe gânduri și am plecat spre București. Au urmat analize peste analize, RMN, injecții de tot felul. În neștiința mea, nu mă întrebam ce s-ar întâmpla cu copilul meu dacă aș fi fost într-adevăr însărcinată.

Am fost egoistă. Atât de egoistă, încât mă gândeam doar să fiu bine. Efectiv nu voiam să mă gândesc că aș putea avea o viață.

După ce m-am întors de la București cu o pungă de medicamente și un plic mare de analize, m-am dus la ginecolog. Eram însărcinată cu un risc major de a avea un copil cu nevoi speciale.

„Ce alegi? Avortul sau să crești un astfel de copil?”

Ni s-a tăiat răsuflarea amândurora, dar am spus avort. Un avort de maxim 15 minute în care am simțit că mi-a scos și sufletul din mine. Un avort care m-a lăsat fără suflare și fără liniște pentru mulți ani.

Au trecut zece ani de atunci și nici acum nu pot să nu mă întreb dacă am luat decizia corectă. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva sunt un monstru pentru că am hotărât ce să fac cu o viață. Și cred că sunt. Sunt vinovată și îmi merit soarta.

Să nu faceți ce am făcut eu. Nimic nu va mai fi la fel și nicio durere nu e mai mare decât asta. Și fizică și psihică.

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Comentarii (4)

POSTEAZA COMENTARIU
Afiseaza:Cele mai recente|Cronologic

  • altVasile pe 9 Iun 2016, 18:39
    Tactica bigoților din sec. 21

    xyz, vezi să nu mori de fiere amară... Cunosc tehnica preferată a celor de teapa ta: aruncă cu cât mai mult noroi în persoana pe care nu te simți capabil să o înfrunți cu argumente în speranța că ceva-ceva tot se va lipi de ea. Și pentru că o cunosc mi-am dezvoltat imunitate la ea...

    0
    1

  • xyz pe 9 Iun 2016, 13:35
    AIURELI

    Nu, draga, nu ai simtit nimic, "articolul" este o porcarie, o jignire la adresa normalitatii, in schimb eu simt o propaganda nesimtita de nu se poate. Lasati-o balta, ce nu mai are Romanistanul sclavi si e nevoie de altii noi?

    2
    0

  • xyz pe 9 Iun 2016, 13:32
    pentru altu

    @AltVasile - ce faci, taliban crestin, n-ai alta preocupare?

    0
    1

  • altVasile pe 9 Iun 2016, 11:16
    Să ucizi, mai ales propriul tău copil, este un lucru foarte grav!

    Trecutul însă nu (mai) poate fi întors înapoi. Tot ce poate să facă autoarea articolului este ca - cu adâncă remușcare și părere de rău și cu o hotărâre fermă de a nu mai repeta fapta abominabilă - să-și ceară iertare. În primul rând de la Dumnezeu, apoi de la celelalte persoane afectate. ”Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.” Isaia 1:18

    0
    4

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod