Săptămâna 8 – Din nou in formă! Povesti…

Au trecut opt săptămâni de când începeam plină de încredere campania autoimpusă de revenire în formă maximă, în mod armonios şi divin integrat. Cu încredere că totul va merge ca la carte. Uitând că Universul e atent la toate cerinţele tale.

Iar eu am cerut să fiu exponenta celor care se lovesc de piedici în drumul lor spre trupul de zeiţă de altădată şi nu al celor cu scurtături. Atunci chiar pot să mulţumesc! Pentru că am experimentat toate fazele unui proiect fără structură şi plan fix.

Entuziasm, avânt, rezultate iniţiale, platou, redresare, un nou avânt, ceva speranţe, declin...cădere în gol şi...ouch! Parcă sunt mai jos decât am plecat. În cazul meu, după o săptămână de mâncat fără lactoză şi simţit minunat, a urmat una fără somn şi cu griji multe, pentru fiecare din membrii familiei.

Apoi am plecat în Madeira, unde oamenii ăştia nu respiră fără bolo da caco, adică un fel de pâine delicioasă, înecată în unt cu usturoi. Puteam să rezist? Habar n-am, nici n-am încercat. Mai mult de atât, din dorinţa de a avea un hotel în buricul târgului, ne-am lăsat păcăliţi de fotografiile de pe net şi l-am ales pe cel care poartă numele insulei, uitând că, statistic vorbind, tocmai acelea sunt de ocolit.

Şi aici, în afară de alte lacune, micul dejun era format aproape exclusiv din ''tradiţionalele'' croisant cu unt, brânză, iaurt, gem, omletă şi cârnaţi... cu totul altceva decât peşte şi fructe, aşa cum îmi propusesem să îmi încep fiecare zi.

În fine, scuze se găsesc la tot pasul, cert este că m-am pufoşit poate şi mai mult că la început, m-am balonat din nou şi e cazul să ''şed'', să analizez şi să repornesc cu un plan organizat.

Adică e cazul să cer ajutor specializat de organizarea unei diete şi a unui program de sport. Evident că aş putea să o fac şi singură, dar, iată, nu o fac, aşa că un body guard se impune. Sau mai mulţi.

În acelaşi timp am realizat că, familia mărindu-se, ajutorul pe care mama mi l-a dat tot timpul şi continuă să îl dea în legătură cu fetele mari, acum are nevoie de întăriri. Mai concret, am nevoie de cineva care să mă ajute în casă, să facă la nevoie o ciorbă şi să stea cu cea mică o oră maxim două când eu sunt la sport sau la masaj. Nu se numeşte bonă, nu se numeşte ajutor la menaj, se numeşte...''tanti''.

Am nevoie de o tanti care să mă ajute. Iubitul meu mă sprijină din plin atunci când am proiectele mele sau când le avem pe cele comune, dar nu mai putem funcţiona în sistem hei rup-ist.

Aici am întâlnit un cuplu simpatic de israelieni cu un băieţel de vârstă Suriei, ce veniseră în Madeira tocmai pentru a-şi încarcă bateriile şi a trece de la etapa zombi, în care ''copilul e pe primul plan, important e să supravieţuim primelor 6 luni, chiar dacă mâncăm şi dormim aiurea-n tramvai'' la cea de adaptare reciprocă, la introducerea unui program regulat de muncă, sport şi mâncare astfel încât supravieţuirea să redevină viaţă.

Şi toată lumea fericită. Acum e momentul ideal, mai ales că pruncii încep să mănânce şi altceva decât lapte matern. Mi-a făcut bine să văd situaţia noastră în oglindă, am înţeles că nu suntem singurii depăşiţi oarecum de situaţie. Dar şi că există soluţii de redresare indiferent de câte ori cazi înapoi.

Ok, vorba GPS-ului- reconfigurarea traseului. Deocamdată, aici am luat hotărârea eroică să tai definitiv şi irevocabil lactoză (iar!!) pentru că am simţit pe pielea mea ce bine a fost fără şi ce rău este cu ea înapoi.

Apoi, acasă, vreau să apelez la ajutorul unei agenţii pentru găsirea acelei ''tanti'' de care vorbeam. Aveţi voi alte idei? Şi în acelaşi timp vreau să recitesc cartea Mihaelei Bilic despre reorganizarea meselor. Ştiu teoria, dar întotdeauna face bine să reîmprospătez informaţia.
Cum văd că de una singură sportul merge doar când sunt odihnită, băgăm soluţia turbo. Trebuie să găsesc modalitatea să ajung la Profa cel puţin de 3 ori pe săptămână. În zilele în care nu ajung, musai e de substituit cu înot sau mers pe role.

Masaj vreau de 2 ori pe săptămână. Vreau prea multe? Nu ştiu. Luni e ziua în care îmi propun să merg la Profa să reorganizăm programul. Mă încearcă un uşor sentiment de vină, dar e mai puternică chemarea sincerităţii şi a acceptării situaţiei întru redresare.

Astăzi însă am descoperit în Madeira cel mai bun restaurant de peşte şi fructe de mare. Pe malul oceanului, la 25 de km de Funchal, în Otopeni-ul lor (adică în localitatea unde este aeroportul - Machico).

Ieri am fost în centrul vechi al oraşului la un restaurant recomandat şi, deşi preţurile erau piperate, peştele era congelat...Nu înţeleg cum, într-o insulă în care tonul e la doi paşi, preţul lui să ajungă la stele...în condiţiile în care mâncarea în general este ieftină.

În fine, dacă ajungeţi vreodată aici, mergeţi în piaţă. E fabulos! Şi puteţi mânca pe săturate toate fructele pământului şi ale marii laolaltă. S-a făcut târziu. Azi a fost o zi lungă, în care mi-am sărbătorit bărbatul...ieri femeile..perioada perfectă pentru reflecţii şi reorientări. Pe aceeaşi bază însă. A dorinţei de a ne regăsi echilibrul din toate punctele de vedere. De a fi din nou în formă.

Cu drag,
Roxana Iliescu