Pe zi ce trece îmi dau seama că ştiu tot mai puţine lucruri despre femei. De-a lungul timpului am învăţat să vorbesc cu ele, am învăţat să nu mă mai minunez şi să nu mai caut în spatele atitudinii lor sau a cuvintelor. Şi asta nu pentru că acolo nu se află nimic, ci pentru că ceea ce se află e de neînţeles. Poate există şi bărbaţi care înţeleg, dar eu nu i-am întâlnit.
De vreo două zile, soţia mea cu care sunt căsătorit de 14 ani e foarte supărată. Am întrebat-o ce are, crezând că s-a întâmplat ceva - are probleme, am făcut eu vreo trăsnaie sau a aflat de vreuna, s-a întâmplat ceva cu fiica noastră de şase ani.
Nimic din toate astea. Se petrecuse o nenorocire şi mai mare. O strângeau pantofii. De două zile mergea cu ei, suferea, dar nu renunţa.Când i-am zis de soluţia finală de a renunţa la ei, mi-a răspuns că nu înţeleg nimic. Mi-a povestit că abia a aşteptat să vină căldura ca să poată să-i poarte. Era nedumerită de faptul că, în februarie când i-a luat, îi veneau perfect. ”Mai merg cu ei ca să se lase”, a conchis ea cu un oftat.
Vedeţi, mintea unui bărbat nu poate să priceapă cum o femeie îşi poate iubi pantofii mai mult decât pe propriile picioare.
Cum poţi să stai două zile în încălţări care-ţi provoacă durere şi să continui să te chinui în speranţa că lucrurile o să se îndrepte?Un bărbat ştie de la început că dacă ceva s-a stricat trebuie reparat sau aruncat. O femeie are această capacitate, această eleganţă de a relativiza, de a sădi speranţa în ceilalţi că lucrurile se pot schimba în bine, se pot repara de la sine.
Posteaza comentariu