Fuga de singuratate

Unele dintre noi suntem necasatorite sau nu au un partener de viata. Motivele pot fi nenumarate, rezultatul, insa, acelasi: singuratatea. Aceasta poate exista si in doi, dupa cum bine a spus cineva. Nu ne place, nu o vrem dar... cum o tratam? Ne-am adresat dr. psiholog Andrei Popescu, care a raspuns cu promptitudine unui set de intrebari despre singuratate.

La ce varsta poate deveni singuratatea o povara si de ce?

Poti fi singur la orice varsta, depinde de cum ai reusit sa te califici pana atunci pentru viata in doi. Singuratatea poate fi un act de libera alegere, pentru ca preferi acest lucru vietii in doi sau poate fi consecinta unuia sau mai multor esecuri in a te apropia de altcineva. In prima ipostaza, trebuie sa existe motive serioase pentru singuratate. Fie ai prea multe obisnuinte si deprinderi care te temi ca il pot deranja pe celalalt, fie esti constienta ca acestea pot deranja orice alta persoana din proximitate. Atunci preferi contacte mai mult sau mai putin sistematice dar limitate ca timp si, evident, spatiu. Nu iti pui la dispozitia altcuiva spatiul privat, pentru ca esti prea vulnerabila in aceasta zona.

Singuratatea ca efect al esecurilor relationale este mai dureroasa si mai costisitoare psihic. Stii ca esti o persoana dificila, ca ai frustrari pe care nu le poti comunica, ca, indiferent cine ar fi, celalalt actioneaza si te obliga sa te restrangi la propria ta conditie. Nu mai incerci sa relationezi de teama unui nou fiasco. Oferta catre lume e din ce in ce mai saraca pana cand vei fi pierduta de tot din vedere. Si, de regula, incerci sa faci din singuratate o virtute.

Despre varsta putem vorbi oricat, dar nu cred ca varsta este semnificativa.

Poti fi la fel de singur, ca efect psihologic, si la 25 de ani si la 65. Nu varsta cred ca este evidenta cea mai importanta, ci starea care insoteste faptul singuratatii fizice. Psihologia persoanei singure este foarte speciala si, uneori, devine greu de inteles pentru ceilalti, oamenii cu o cultura de cuplu. Granitele mentalului omului singur, fie ea femeie, fie el barbat, sunt mult mai rigide decat in situatia celorlalti. Atitudinile sunt mai evidente si mai fixe, egotismul mai proeminent. Schimburile psihologice sunt mai sarace, comunicarea mai putin intensa. Sigur ca toate acestea se accentueaza o data cu varsta, ca sisteme de securitate emotionala. Si de aici, revenind, apare din nou tipologia descrisa inainte. Singuraticul voluntar nu este pierdut definitiv, cum se spune, pentru societate. Singuraticul infrant, din pacate, da.

Cat de importanta pare a fi "gura lumii" atunci cand esti singur la o varsta inaintata? Eventual, necasatorit si fara partener?

Aici avem de-a face cu un subiect foarte interesant. Pentru ca este vorba de modul in care acceptam, in calitate de oameni singuri, atitudinea celorlalti. Suntem constienti ca putem fi priviti drept persoane ciudate, cu ceva defecte sau dificultati. Dar, de fapt, de ce se baga ei? Este viata noastra, optiunea noastra si nu vedem de ce ar trebui sa fim judecati pentru faptul ca nu strangem avere, ca nu avem copii, ca nu oferim subiecte de barfa.

Atitudinea cea mai intalnita la oamenii singuri este acea de a neglija imaginea din oglinda colectivitatii. Restangerea contactelor sociale este indicatorul cel mai bun pentru a verifica aceasta ipoteza.

Femeia singura sau barbatul singur nu sta la taclale atunci cand intra in casa, nu imprumuta zahar sau detergent, nu se invita si nu-si invita vecinii la cafele. Daca esti necasatorit(a), eviti sa ti se faca avansuri; daca nu ai nici partener, e mai bine sa nu se stie sau sa se vada ca echilibrul vine din izolare. Iar ceilalti, apropiati sau nu, curiosi sau indiferenti, cu viata reusita de cuplu sau purtatori de frustrari, sunt gata oricand sa devoreze o persoana izolata, mai ales cand aceasta nu le seamana.

Faptul ca nu reusesti sa-ti faci un prieten sau sa mentii o relatie este un semn de intrebare? Inseamna ca tu esti cauza?

Daca seria de incercari e prea lunga, inseamna, intr-adevar, ca tu esti cauza. Dificultatile de relatie nu se pot atribui vesnic tentativelor de partener cu care ai vrut sa relationezi. Important, indiferent de sex sau de varsta, este sa fii atent la propriile erori si la propriile greseli de perceptie a celuilalt. Exista oameni care vor sa domine, sa controleze totul, inclusiv pe celalalt. Dar si oameni care doresc sa fie dominati, sa fie controlati, sa se subordoneze. Daca faci parte dintr-una sau cealalata dintre categorii, cuplul iti va permite un anume set de comportamente, in functie de structura atitudinala a partenerului. Erorile si esecurile provin, in cele mai multe cazuri, fie din perceptia incorecta a sinelui (subevaluare sau supraevaluare), fie din perceptia incorecta a celuilalt. Fie din ambele motive, daca partenerul iti este aidoma.

O prietenie se mentine dupa serii lungi de acomodari si concesii reciproce. Prietenia, sa presupunem ca vorbim despre ceva alternativ la casatorie, este o relatie fara obligatii, aparent.

Ea solicita mai discret si mai profund decat casatoria. Este mai transanta si mai lipsita de compromisuri. Prietenia are o alta finalitate decat casatoria: buna convietuire.

Psihologic vorbind, o prietenie este un fel de acord partenerial, stipuland drepturi si obligatii mai mult in registrul implicit decat in cel explicit, asa cum se intampla in cazul casatoriei. Imposibilitatea de a sustine un astfel de acord nu are consecintele unui divort, de exemplu. Desfacerea unui cuplu (a unei prietenii) este mai putin spectaculoasa decat un divort (partaj, atribuirea copilului, mutarea din locuinta etc). Daca un divort are, de regula, un vinovat, despre prietenie (cuplu) nu putem gandi la fel. Desfacerea unei prietenii este rezultatul unei incompatibilitati pe care nu o judeca cineva exterior si nici nu are consecinte materiale.

Doi oameni singuri au trait o vreme in uniune liber consensuala si tot in consens au decis sa redevina oameni singuri. Nimeni nu are de reprosat nimic, fiecare din cei doi, insa, isi traieste despartirea dupa cum se pricepe. Daca despartirile cuiva sunt prea frecvente, semnalul de alarma ar trebui sa se declanseze singur: "e ceva in neregula cu mine!". Normal, ar trebui consultat un psiholog, expert in viata de cuplu. Cum prietenia tine de o anumita maturitate psihologica si sociala, inseamna ca intr-un registru anume maturizarea a intarziat un pic sau ca mai e ceva timp pana ca ea sa se produca.

Singuratatea poate fi benefica?

Cred ca raspunsul este mai complicat decat un simplu "da" sau "nu". Vin iarasi sa spun ca varsta este o variabila mai putin importanta decat constructia psihologica individuala.

Nu aceasta determina singuratatea, ci constructia psihologica individuala, capacitatea corecta de a te autopercepe, de a a te autopozitiona in raport cu un "celalalt".

Nu este recomandabil pentru persoane care au dificultati de relationare sa insiste in a nu ramane singure. Vointa lor va aduce numai suferinta in jur. Din nefericire, aceasta evidenta "pe dos" este neavenita in momentul de fata. Avem exemplul atator casatorii sau concubinaje in care incompatibilitatea psihologica se rezolva cu violenta. Este varianta dintotdeauna de a demonstra celuilalt ca orice formula in doi trebuie sa aiba un sef.

Consilierea de cuplu, fie ea si maritala sau premaritala, nu poate fi institutionalizata eficient pentru moment. Din motive ce nu tin de posibilii consilieri de acest fel. "Vinovata" este mentalitatea noastra specifica, care ne permite sa gasim totdeauna vinovatul pentru un esec in afara noastra. Nefericirea produsa de incapacitatea de relationare consta in lipsa de cultura psihologica privind, in primul rand, propria persoana si, nu in ultimul rand, a celuilalt, semnificativ pentru cea dintai. Am mostenit sau ne-am educat in spiritul unor institutii care nu acceptau alternative: familia, profesia, copiiii, rudele, gura lumii etc. si am dobandit o data cu acestea si importante limite de gandire: superioritatea neconditionata a barbatului, autoritatea ultima a puterii si fortei, evitarea autoculpabilizarii.