De pe teritoriile Britaniei pana la cerul instelat al Italiei, din padurile Germaniei si pana in frumoasele gradini ale Frantei, acest ideal de frumusete isi intindea domnia.
Era atat de admirata pielea alb-galbuie, incat cochetele doamne si domnisoare ajungeau sa bea otet si cantitati impresionante de citronada, pana ce sanatatea lor ajungea intr-o stare deplorabila.
Mersul femeii trebuia sa fie tantos si diafan, pentru a putea fi comparata cu o libelula (compliment foarte valoros la acea vreme).
Frumusetea feminina era considerata o dualitate echilibrata intre inger si demon: inocenta dar fatala, atragatoare dar periculoasa, suava dar agila.
Fosforescenta, extravaganta, axfixianta, anihilanta, vulcanica, satanica, faraonica, babiloniana, piramidala, gotica... calificativele romantismului exprimau mister, frumusetea nuantelor si a legendelor. Cea care s-a stabilit ca intruchipa cel mai bine aceste atribute si a fost considerata muza Romantismului si a romanticilor nu este alta decat printesa Elisabeth D'Autriche, sau mai simplu Sissi a Austriei.
In acesta epoca erau la moda palariile impodobite cu panglici si flori si decolteele adanci. "Inca mai este permis sa visezi sub o palarie albastra, dar sa plangi sub o palarie roz este inacceptabil", spunea un jurnalist al timpului.
Machiajul era permis, insa numai atata timp cat imita natura. Acesta filozofie se regaseste si in Evul Mediu, dar din motive biblice, pe cand frumusetea romantica era minimalista din motive estetice.
Romantismul fie ca nega realitatea fie ca incerca sa gasesca elemente misterioase in toate nivelele acesteia. Clasele aristocrate inca aveau reguli stricte de conduita si frumusete, insa altceva mult mai important intervenise: era voie sa visezi cu voce tare...
Posteaza comentariu