Aș fi rămas de 100 de ori și aș fi plecat doar o dată, și totuși am plecat!


Cum să îți spun acum da, când tot ce am făcut ieri a fost să fug și să nu mă uit în urmă? E foarte greu să iei o decizie, dar mai greu e să nu o iei, să lași lucrurile așa, sperând că viața se așază singură.
Știam că o să te pierd în secunda în care o să auzi din nou că sunt nehotărâtă, că nu știu ce vreau, că îmi doresc să stai și să pleci în același timp. 
 

Nu mai înțeleg nimic


Eu nu înțeleg nimic din tot ce se întâmplă, nu mă aștept ca tu să înțelegi, doar te rog să stai și să ai răbdare. Dacă tu consideri că merit, te rog, nu pleca. Nu pot să îți garantez nimic la final, dar cred că am nevoie de tine să fii acolo. 
Mai ții minte când ți-am zis să nu te îndrăgostești, că sunt mult prea complicată? Și tu ce ai făcut? Exact invers, chiar mai repede decât m-am așteptat. 
Și acum ai nevoie de explicații, explicații pe care eu nu ți le pot da, întrebări la care nu primești niciun răspuns, și nu pentru că nu vreau, ci pentru că nici eu nu știu ce să îți spun. 

Cum să îți explic eu acum că nu am mai fost într-o relație de atât de mult timp, și că nu știu cum să mă apropii de tine? Cum să-ți explic că inima mea s-a închis atât de tare, încât nici eu nu mai știu cum să o deschid? Și crede-mă că vreau, încerc, mă chinui cu ea, dar pare că nimic nu funcționează! 

Să îți mai spun că nici nu mă puteam uita în ochii tăi, că tot ce făceam era să caut un motiv să nu mă uit la tine, un motiv să fug pentru că simțeam că devin vulnerabilă?  
Acum, dacă stau și analizez, nu e nimic rău în asta, dar îmi e frică, frică de nou, frică de tine, frică de ce sentimente ai putea trezi în mine, îngropate demult. 

Ai venit plin de zâmbete, ai plecat lăsând capul în jos, neștiind ce să mai înțelegi din contradicțiile vorbelor și faptelor mele.
Ai plecat spunându-mi că o să îmi respecți decizia.  
Cred că timpul o să descurce mintea și sufletul meu, până atunci o să mă așez și o să aștept în liniște, poate așa o să îmi aud inima. Știi, în ultima vreme mintea mea strigă atât de tare, încât acoperă orice zgomot, orice sentiment, orice urmă de simțire. 
Astăzi sunt prizoniera minții și gândurilor mele nesecate de comparații și incertitudini. Câteodată cel mai rău loc în care poți fi este propria minte.

Cum spunea Mihail Drumeș: '' Aș fi rămas de 100 de ori și aș fi plecat doar o dată, și totuși am plecat''. 

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod