Teodora Enache: "Jazz-ul poate fi iubit atat prin cunoastere, cat si instinctiv"

Ce iti sugereaza cuvantul "jazz"? Un stil de muzica aparte, caracterizat prin excelenta de improvizatie? Sau un gen muzical elitist, pe care numai cunoscatorii il pot intelege si degusta? Ori te gandesti la Ella Fitzgerald, Louis Armstrong sau Miles Davis? Sunt atat de multe necunoscute in domeniu... mereu va fi ceva nou de descoperit. Si cine te-ar putea ajuta sa intelegi de ce este jazz-ul o cale de dezvoltare personala? Da, acesta este raspunsul: un artist profesionist al genului. Teodora Enache este o celebra interpreta de jazz, a carei voce se aude nu numai in Romania, ci si peste Ocean, unde a fost numita "a doua Ella Fitzgerald". Ea ne povesteste despre intalnirea cu muzica de jazz, cum si-a gasit propriul "glas", provocarile pe care le intalneste si ne ajuta sa descoperim fascinatia si misterul acestui gen...

- Sunteti unul dintre cei mai cunoscuti interpreti de jazz din Romania, desi ati absolvit facultatea de matematica. De la matematica la muzica de jazz... cum de a intervenit o astfel de schimbare?
Se intampla in anii in care nu constientizam ca fiecare portita care ti se deschide inseamna un inceput, un pas catre mai mult. Am simtit doar si cu un instinct foarte puternic, am urmat, taindu-mi orice punte de "salvare", pe care m-as fi putut intoarce. Eram studenta in ultimul an, aveam doar o chitara si Intalnirea cu jazzul (pe care nu il cunosteam nici macar teoretic, nu ascultasem, nu stiam nimic despre aceasta muzica. Am inceput sa o cant, inainte de a o cunoaste) mi-a schimbat brusc directia.

- In anii '90, muzica de jazz era mai putin cunoscuta si mediatizata in Romania. Cine v-a indrumat in aceasta directie?
Fiecare intalnire (muzicieni, profesori, colegi) mi-a dezvaluit inca o nuanta a muzicii, am fost si sunt deschisa la orice influenta. Dar drumul mi l-am urmat fara sa tin cont de nimeni. Mi-am ascultat glasul care cerea timp, studiu, munca si daruire si i-am fost devotata si inca ii sunt. Nu am tinut cont nici de anii in care jazzul nu era mediatizat, nici de anii in care viata de zi cu zi devenea aproape imposibil de dus (material).

- Se spune despre muzica de jazz ca ar fi destinata unei categorii aparte de public - este un gen de muzica elitist si, oarecum, "cu circuit inchis". De ce credeti ca se intampla astfel?
Jazzul cere o anumita structura mentala, cere sa fie gustat cu anumiti "centri gustativi", este o arta spontana, vie. Poate fi iubit pe cale mentala, prin cunoastere, sau instinctiv, simti ca acolo se intampla ceva care are legatura cu tine. Fiind creat atunci, este o anumita energie care se degaja, artistul devine ca terapeutul care vindeca, este mai mult decat un mesaj muzical, este unul spiritual.

- In ce masura interactionati cu publicul?
Jazzul este ca dragostea. Nu poti iubi fara sa tii seama de vibratiile care vin din cealalta parte, este un tot care se modifica in continuu. Nu exista scheme prefabricate.

- Muzica de jazz presupune, in mare masura, improvizatie. Se spune ca nu se poate interpreta in acelasi fel de doua ori o melodie. Cum v-ati cultivat capacitatea de a improviza?
Cu puterea de a improviza te nasti, cred. Este o samanta care creste cu tine o data si pe care esti dator sa o hranesti continuu. Cred in cresterea dubla - si in exterior, dar si in interior. Cu cat stii mai multe, cu atat aripile se pot desface mai larg, poti atinge zone nebanuite, poti desena cercuri la care nici nu ai visat, si aici intervine improvizatia, nebunia creatiei spontane.

- Cum v-ati gasit "propriul glas"? Care dintre interpretii de jazz v-au influentat?
Am fost fascinata de cei care au batatorit cararea, i-am privit cu admiratie si respect, le-am ascultat "povestile", apoi nu am facut decat sa imi spun "povestea mea", care e doar a mea. Chiar daca am invatat fraze de la Ella Fitzgerald de exemplu, cand le-am cantat, le-am spus cu trairea mea, cu simtirea mea, cu toata istoria mea, cum si sunt convinsa ca si ea a facut la fel cu povestile ei...
Asa a aparut glasul...

- Se spune despre dumneavoastra ca ati fi o a doua Ella Fitzgerald. Cum priviti aceasta asociere?
M-a flatat ca mi s-a spus asa in America, tara care a idolatrizat-o pe Ella. Degaja o anumita energie si iubire de cant si oameni si publicul simte asta. Ella nu degaja perfectiune... ci acea energie care iti umple fiinta de iubire.

- Care sunt recompensele de ordin moral si profesional pe care vi le ofera muzica de jazz?
Recompense... nu simt deloc cuvantul in acest context. Aici e vorba de o dragoste total neconditionata, pur si simplu daruiesti si bucuria doar pentru faptul ca faci acest lucru e atat de mare, incat nu mai astepti nimic. E atata bucurie pe scena, nu pentru reflectoare sau faima, sau orice legat de asta... e viata pe care o traiesc din plin. Doar acolo - total, cu toate nuantele, pe care, poate, in viata nu le exprimi decat partial. Asta mi se pare un dar atat de mare, ca orice "recompensa" paleste pe langa ea.

- Aveti vreo melodie preferata, care va creeaza o anumita stare, va inspira, va transpune intr-o anumita lume?
Tot ce aleg sa cant, imi place. Daca as fi fortata sa cant ceva ce sufletul meu nu ar gusta, cred ca as canta fals... In acelasi timp, sunt momente cand nu reusesc sa ma transpun in "acea" lume (destul de rare...), pentru ca sunt foarte sensibila, ma inhiba uratul, agresivitatea, uneori nu pot reactiona daca nu am o stare pozitiva, ma blocheaza... de aceea am mereu grija sa nu intru pe scena nepregatita...

- Care considerati ca este diferenta in ceea ce priveste perceptia publicului roman fata de jazz, comparativ cu publicul din strainatate?
Nu am simtit diferente, "povestea" mea a fost la fel primita si de un public avizat si de unul neavizat, si de publicul francez si de cel american si de cel din Romania. Trebuie sa spun ca niciodata nu ma pregatesc pentru o anumita intalnire, nu imi mentalizez publicul ca si cum aici ar fi unul, dincolo altul...
Daca intalnirea cu muzicienii este buna, publicul intra direct pe scena si interactioneaza cu mine. Se poate intampla ca intalnirea dintre mine si muzicieni sa nu fie tot timpul cea dorita... asta schimba putin situatia. Din fericire, in ultima vreme nu prea am mai avut parte de asa ceva...

- Cat de lung a fost drumul de la debutul din 1993 pana in prezent?
Ehehe, si cat de lung mai este!!!

- Care au fost cele mai importante provocari pe care vi le-a adus muzica de jazz?
Fiecare concert este o provocare. Imi place sa ma aventurez, sa cant cu muzicieni buni si valorosi, ceea ce ma solicita si fizic si mental si emotional foarte mult. Uneori nici nu ne cunoastem si ne vedem prima oara pe scena si cantam fara repetitie, si fara nici o regie...

- A existat vreun moment in care sa va fi gandit sa renuntati la aceasta cariera? Daca da, cand s-a intamplat aceasta si de ce?
Au existat multe momente (ce e drept, de multisor...) in care, dupa concerte, fugeam repede unde sa nu ma vada nimeni si ma cuprindea toate disperarea de pe lume, in care realizam cat de mult mai am pe acest drum si ce putin am parcurs... plangeam pana simteam ca nu mai am contur... Dar a doua zi de dimineata, MEREU s-a intamplat asa, ma apucam constiincios de lucru... Acele momente erau salturi in munca mea. Si numai munca m-a echilibrat.

- Cum va intretineti si protejati vocea?
Prin BUCURIE. Si prin studiu. Si prin exercitii zilnice.

- Aveti vreo superstitie de care tineti cont in timpul concertelor?
Am cam scapat de toate, din fericire. Acum, "clicul" se produce mult mai simplu.

- Care este cea mai frumoasa amintire a dumneavoastra legata de un concert sustinut in Romania?
Cand i-am cantat prima oara mamei. Si cand fetita mea, Maria, era in sala si a inceput sa cante tare si ea.

- Care sunt factorii esentiali de care este nevoie pentru ca un concert sa fie reusit?
Ehehe, asta inseamna sa intram deja in retete. Si nu ne place.
 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod