„O piesă deșănțată“, de Lia Bugnar. Cronica jurnalistului Andrei Crăciun

de Andrei Crăciun, 6 Martie 2015

Am mai scris despre cel mai interesant fenomen dramaturgic românesc – liabugnarismul: aici și aici. Sunt departe de a fi epuizat subiectul, căci liabugnarismul este încă un mister insuficient analizat.

Iată, de pildă, spectacolul “O piesă deșănțată”, care se joacă, îndeobște cu casa închisă, la Godot. E o piesă, cu adevărat deșănțată, scrisă de Lia Bugnar. Dar nu e doar atât, căci ea nu doar scrie, ci și joacă. Actrița Lia Bugnar este acompaniată în această simfonie a deșănțării de talentata Ilinca Manolache și de la fel de talentații Radu Iacoban, Marius Manole și Andrei Huțuleac (tânăr actor, încă necunoscut, după cum scrie și pe afiș).

Povestea este – aparent  - simplă. Toate piesele Liei Bugnar au povești aparent simple, pentru ca pe măsură ce din clepsidră curge nisipul să-ți dai seama că nu e deloc, dar deloc, chiar așa.

Așadar: un cuplu – jucat de Lia Bugnar și Radu Iacoban – își propune să se dedea swinging-ului. Dau, cum probabil că se și face în aceste cazuri în viața adevărată, un anunț în presa de specialitate. Se înfățișează la fața budoarului aferent cuplul jucat de Marius Manole și Ilinca Manolache.

Personajul lui Iacoban este un reputat traducător de poezie kurdă (se ridică, în context, o splendidă, justificată odă poeziei kurde). Personajul Liei este o femeie senzuală, cu o – ca să spunem așa – insuficiență conjugală. Personajul lui Manole pare un armăsar, dar, așa cum se va dovedi, doar pare.
Iar cel al Ilincăi este – în aceeași aparență, specifică liabugnarismului – de o desăvârșită timiditate, care ascunde însă o sexualitate explozivă, radicală, fanatică.

Nu o să vă spun cu ce se ocupă personajul lui Huțuleac și nici cum intră în scenă Matusalema, broasca țestoasă centenară, care este, asta vă pot spune, însăși cheia spectacolului, la fel cum câinele Bendico este cheia celei mai frumoase cărți din secolul XXI- “Ghepardul” lui Lampedusa.

Cert e că piesa asta, deșănțată cum e, e teribil de amuzantă. Ea nu-și propune nimic măreț, ea vrea – pur și simplu – nu neapărat să distreze, ci – mai modest - să distragă. E o distincție importantă și este chiar ceea ce ar trebui să facă teatrul independent de pe întreg cuprinsul lumii noastre.


Era 1 septembrie 2014 când am întâlnit-o, în vederea unui interviu, pe Lia Bugnar. Mi-a plăcut de la primele replici. Pentru că nu era zdrobită de propria statuie, era relaxată, răspundea prompt și inteligent tuturor întrebărilor mele, oricât de tâmpite. Ea mi-a spus că scrie și ca să distragă. I-am dat dreptate: oamenii au nevoie să iasă din ritmul vieților lor, cu vedete prefabricate și drame autentice, oamenii au nevoie de un refugiu ludic, oamenii au nevoie de aceste piese de weekend în care să se râdă, găsind în ei nu răspunsul la marile întrebări, ci puterea de a lua întotdeauna de la capăt.

“Deșănțata” te amuză, asta face. Și este – chiar este – de ajuns.

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod