Criza din educaţie, căutarea fracţiilor şi începutul fericirii

Din timp în timp, mai izbucneşte câte un scandal în sistemul de educaţie românesc ca să ni se reamintească unde suntem şi de ce. Astăzi ar trebui să vorbim şi despre responsabilitatea

Angry and tired schoolgirl studying

Din timp în timp, mai izbucneşte câte un scandal în sistemul de educaţie românesc ca să ni se reamintească unde suntem şi de ce. Astăzi ar trebui să vorbim şi despre responsabilitatea părinţilor în ce priveşte starea sistemului.

În România, părinţii pot fi împărţiţi în două mari categorii - cei care sunt prea preocupaţi de soarta copilului şi cei nepăsători. Şi primii şi ultimii sunt la fel de toxici pentru că, în final, rezultatul e cam la fel. Un tânăr epuizat intelectual la 18 ani e la fel de util societăţii ca unul care n-a dat mai deloc pe la şcoală.

Da, sigur, exagerez, dar numai pentru a pune în valoare aceste două tendinţe puternice din societatea noastră - excesiva preocupare şi excesiva detaşare.

Nu cred că un copil trebuie să facă meditaţii, nu cred că un copil trebuie să lucreze mai mult decât un adult într-o zi, nu cred că un copil ratează ceva în viaţă dacă-şi petrece două-trei ore pe zi, afară, jucându-se.

Nu cred că trebuie să alegem între sport şi matematică. Nu cred că viitorul copilului se decide în şcoala primară, în gimnaziu sau în liceu. Nu cred că părinţii sunt cei care pot hotărâ cariera sau profesia copilului fără o consultare cu cel vizat şi cu profesorii.

educatie1

Cele mai mari crize în educaţia de la noi sunt pornite din frică. Părinţilor le este teamă de eşecul copiilor, dar, de multe ori, mijloacele prin care încearcă să-l evite nu fac decât să-l apropie. De ce cred oare mulţi părinţi că un eşec în anii de şcoală reprezintă un eşec general? De ce vor să scoată cu orice preţ provocările educaţionale din viaţa unui copil şi de ce nu consideră şcoala ca o experienţă de viaţă şi nu ca un teren de luptă împărţit între învingători şi învinşi?

Fiica mea era supărată într-o seară că nu a înţeles fracţiile.

Am rugat-o să se uite în jurul ei şi să-mi spună dacă vede fracţii. A început să râdă. I-am spus atunci, ceva ce eu am descoperit prea târziu: ”în momentul în care nu mai vezi matematica în jur, ea a dispărut pentru tine. Aşa că dacă vrei să înţelegi fracţiile, trebuie să le descoperi. Hai să le căutăm împreună!”

Cred că educaţia de calitate are legătură cu capacitatea noastră a părinţilor şi a profesorilor de a le transmite copiilor că învăţatul e o aventură, că efortul lor nu e pentru un salariu mare, pentru a scăpa de România sau pentru a ajunge şef, patron sau Gigi Becali, ci pentru a înţelege lumea în care ei şi noi am avut privilegiul să ne naştem.

În opinia mea, acesta e începutul fericirii, una care nu poate fi cumpărată cu tot aurul din lume.

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod