Apa! O călătorie despre care am crezut că nu va avea sfârşit

 

                Aşa a fost în apă, la Ironman Kalmar 2015

Cu o seară înainte începuse vântul. Stăteam pe ţărm şi priveam vaporul care intra în port. Se clătina şi părea că e adus  la ţărm de rafalele aspre. A doua zi la ora şapte trebuia să mă arunc în apa rece şi să înot. Să înot patru kilometri. Făcusem un antrenament de dimineaţă, simţisem mângâierea Mării Baltice, dar atunci nu bătea vântul. Se pornise imediat după prânz.

Lumina din portul Kalmar părea nesfârşită, la fel ca marea care se întindea la picioarele mele. Vedeam o baliză galbenă în formă de cub aflată cam la un kilometru în faţă, iar apoi privirea mea o lua la stânga şi se pierdea înspre un alt punct de întoarcere.

Nu mi-a fost frică niciodată de apă. Când aveam vreo 11 ani, mama  m-a luat de mână şi m-a dus la Ştrandul Tineretului şi m-a înscris la înot. O făcuse de frică, cu o seară înainte aflase că fugisem împreună cu alţi copii la acelaşi ştrand.

Era momentul să învăţ. O vară întreagă, împreună cu sora mea mai mică veneam cu troleibuzul 83 şi apoi cu autobuzul 331 din Berceni până la bazin, coboram la prima după Mânăstirea Caşin. În primele două săptămâni, n-am învăţat nimic. A venit mama să vadă ce ştiam şi a plătit un nou curs. După încă două săptămâni, cât de cât învăţasem să stau cu capul în apă şi să-l scot ca să respir. Mama n-a fost mulţumită de cum înotam şi ne-a mutat la alt profesor, plătind încă două săptămâni. Abia în a treia perioadă am învăţat să înot. Călcam apa, făceam serii de bazine şi am fost selectat pentru echipa de polo. Mama a fost în sfârşit mulţumită. A venit toamna şi am început şcoala şi nu m-am mai dus la antrenamente.

Vara înotam în toate apele posibile şi imposibile. În liceu am traversat toate lacurile din Bucureşti. Plecam de pe un ştrand pe altul cu un prieten. Aveam hainele legate în saci de plastic al căror şnur îl prindeam în diagonală pe corp şi porneam într-o nouă aventură.

Aşa ajungeam pe ştrandul interzis al Comitetului Central din Floreasca şi beam Pepsi şi mâncam alune. Produse interzise în comerţul socialist.

Niciodată nu mi-a fost teamă de apă, dar, acum, am simţit emoţia. Ştiam că alături de mine vor fi alţi 2700 de înotători. Ştiam că proba de înot dintr-un concurs de Ironman e stresantă nu numai pentru că trebuie să tragi patru kilometri, dar şi pentru că trebuie să rezişti la loviturile neintenţionate ale celorlalţi concurenţi, că trebuie să suporţi pumni în cap, picioare. Ştiam că mă voi lovi de înotătotii din faţă, iar alţii mai rapizi vor trece peste mine. Şi la toate acestea se adăugau valurile, vânturile.

               Spectatori, pe mal, înainte de start

Mă pregăteam de start, mai aveam câţiva metri până la apă, mi-am aranjat ochelarii, mi-am pornit cronometrul, în faţa mea un şir de oameni coborau spre oglinda rece şi şifonată, în spatele meu erau alţii îşi aşteptau rândul.

La Kalmar, intrarea în apă s-a făcut în şir, cronometrul oficial pornind în momentul în care un concurent atingea apa. Fiecare participant avea un chip legat de picior pentru cronometrare.

                Ultimul kilometru al cursei de înot de la Kalmar, Suedia

Când am atins apa, primul val mi-a aruncat ochelarii pe frunte. I-am tras repede la loc şi am început să dau din mâini. Ochelarii se umpluseră cu apă, iar ochii mei de asemenea. Dar nu puteam să-i aranjez, nu atunci. Eram prins între zeci de oameni care porniseră spre baliza galbenă. Doar o ghiceam pentru că nu am văzut-o decât atunci când am ajuns la zece metri de ea. Încasam lovituri, vântul mă ţinea aproape pe loc, iar eu căutam mişcarea perfectă care mă poate duce înainte.

După 120 de kilometri de bicicletă. Sunt cel în tricou negru cu verde

Nu mai înotasem niciodată într-o apă atât de ostilă. Mă întindeam cât puteam, mă feream cât puteam de partenerii mei de suferinţă şi mă legănam pe nepăsarea valurilor.

În cap aveam două gânduri: să nu înghit apă şi să nu abandonez. Într-un fel, primul era legat de cel de-al doilea. A fost cea mai grea şi lungă cursă de înot din viaţa mea. Mă gândeam cu drag la apa calmă din bazin, iar la un moment dat nu mi-am mai dorit decât să termin sub două ore şi douăzeci ca să nu fiu descalificat. Dar am ieşit din Marea Baltică după o oră şi 43 de minute, puţin ameţit de la nesfârşita clătinare a valurilor. M-am schimbat, mi-am luat bicicleta din rastel şi am plecat în continuarea aventurii. A urmat o cursă bună de 180 de kilometri la pedale şi un maraton.