Pentru că trăim vremuri tulburi, cred că a venit momentul să descoperiţi un nou fragment din romanul ”Mici forme de iubire”. Romanul nu a fost publicat, îşi aşteaptă rândul. Povestea de mai jos e una adevărată. Am trăit acele clipe şi cu această ocazie veţi descoperi că după libertate tânjeşti şi când o ai, te lupţi s-o păstrezi.
“Aşa scap de <miliţieni>. Visez noaptea că trec Dunărea. Sunt numai câteva sute de metri. De pe malul apei se văd luminile, în timp ce aici era oprit curentul.
Cred că oamenii merită să uite aceste zile”, spune Bărbosu’.“Să le ia dracu’. De ce ar trebui ca fii-mea să-şi amintească cum mă trezesc duminica la ora patru dimineaţa să stau la coadă la carne? Dă-le în gura mă-sii de poveşti cu greutăţile noastre de azi. Eu cred că suntem nişte labagii şi merităm tot ce ni se întâmplă. De ce-l suportăm? Spune, că te dai mare deştept?”, urla Bărbosu’ şi mi se făcea frică. Jur că mi se făcea frică.
În zgomotul atelierului unde frezele scobeau metalul fierbinte, vocea lui era acoperită de scrâşnetul tăios, iar mie mi se făcea frică.
Mă uitam în jur să văd dacă nu trage nimeni cu urechea la discuţia noastră. Doream să aflu răspunsul. Bănuiam răspunsul. “De frică”, urla Bărbosu’. “Mi-e frică să nu rămână pe drumuri. Mi-e frică să nu mă trimită la Canal. Mi-e frică să nu mă omoare în bătaie într-o celulă alături de borfaşi. Fiecare dintre noi are fricile lui, dar nu mai e mult Pavele, nu mai e mult până vor veni cei care nu mai au nimic de pierdut. Ştii, eşti tânăr, de fapt faci parte dintre ei. Ce ai de pierdut? N-ai soţie, n-ai copil, n-ai niciun viitor. Vrei să-ţi petreci toată viaţa aici la îndreptat fiare?”Dădeam din cap. Nu înţelegeam prea bine ce vrea să spună Bărbosu’. Mi-era frică. Îl uram şi mă simţeam singur. Unde erau cei care nu aveau nimic de pierdut ? Şi de ce vom uita ceea ce ni se întâmplă acum ? Era adevărat că nu aveam niciun viitor. Şi eu şi Bărbosu’vedeam fuga în Occident ca o izbăvire.
Posteaza comentariu