Pentru că mi-am petrecut cea mai mare parte din weekend alături de fiica mea, o să enumăr aici cinci momente magice din scurta mea carieră de tată (şase ani).
Le scriu în primul rând ca să nu le uit, nu ştiu de ce am senzaţia că, la un moment dat, o să fac Alzheimer, şi, în al doilea rând, pentru că ştiu că şi alţi părinţi au avut experienţe asemănătoare şi se vor regăsi aici:
1. Primul moment a fost cel de la maternitate când asistenta mi-a dat fetiţa s-o ţin în braţe.
O senzaţie imensă de fericire amestecată cu teamă, una profundă că nu o să fac faţă provocărilor de părinte. Teama aceea de atunci mă mai bântuie, la fel şi fericirea.2. Clar, al doilea moment emoţionant a fost cel în care a mers în picioare. N-am avut nicio contribuţie, dar am fost atât de fericit de parcă eu am învăţat-o să meargă. Şi ea a fost fericită şi îmi pare rău că nu avem şansa să ne amintim de momentul în care fiecare dintre noi a făcut primul pas.
3.
În prima zi de grădiniţă - atunci când am văzut-o cum se rătăceşte printre copii, cum se desprinde de părinţi şi profită de mulţimea de sunete şi culori din jurul ei.4. Când a ieşit cu capul din apă şi a început să dea din mâini şi să înainteze. Nu a vrut să înveţe să înoate decât cu mine şi, după zece zile de concediu, am reuşit fără s-o stresez. Era ultima zi şi îmi pierdusem orice speranţă.
5. Momentul în care a început să meargă pe bicicletă. Am crezut că o să fie mai greu, mi-am rezervat o săptămână în care să ies cu ea în parc, dar, din a doua zi, a reuşit singură.
Chiar şi ea a fost surprinsă.Pe lângă sumedenia de momente plăcute, un tată se confruntă şi cu o sumedenie de temeri, de victorii şi de înfrângeri. Iar cea mai mare luptă a noastră e să ne ridicăm la nivelul aşteptărilor copiilor noştri. De multe ori reuşim. De multe ori, nu, dar sunt convins că cel mai mare bine pe care un părinte i-l poate face propriului copil e să-l iubească necondiţionat.
Posteaza comentariu