Poveste adevărată: "M-au infectat cu HIV și la fel au făcut cu copilul meu"


Povestea mea nu este singulară în România și totuși prejudecățile și discriminarea din societatea noastră ne fac invizibili pentru restul lumii. Oamenii cred că dacă nu vorbesc despre asta, lor nu li se poate întâmpla așa ceva.
De aceea se și întâmplă astfel de situații precum cea prin care am trecut eu cu familia mea, pentru că oamenii se feresc să vorbească deschis și să se informeze despre bolile transmisibile și urmările lor.

În urmă cu cinci ani am aflat că sunt infectată cu HIV, în timp ce donam sânge pentru o rudă aflată în spital. Nu avusesem relații sexuale de mai bine de trei ani, pentru că am rămas văduvă la numai 23 de ani și de atunci nu mi-a mai trebuit un bărbat. Așadar unica posibilitate de a contracta această boală rămânea stomatologia, unde probabil că s-a și întâmplat. Nu am cum să demonstrez asta și va rămâne probabil marele meu regret. Dar sunt convinsă că sistemul medical românesc mi-a ruinat în felul ăsta viața.

Am fost devastată de veste. Să fii singură, văduvă, să ai 26 de ani și să afli că ai o astfel de boală poate să demoleze pe oricine. Timp de un an credeam că viața mea s-a terminat, nu ieșeam din depresii și abia m-am lăsaat convinsă de părinții mei să urmez un tratament cu antiretrovirale. În cadrul unui program de informare derulat de un ONG, pentru „oameni ca mine”, l-am cunoscut pe actualul meu soț. Și el infectat cu HIV, dar care deja trăia cu acest blestem de mai mulți ani decât mine.

El m-a făcut să accept lucrurile și să realizez că viața poate fi frumoasă și cu paloșul deasupra capului. Ne-am căsătorit după numai un an și, într-un film american am fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Dar în România mai aveam de luptat de câteva ori cu același sistem medical.
Trebuie să admit că atunci când ne-am căsătorit eram și eu suficient de ignorantă ca să nu realizez prin câte urma să trecem. Nu ne-am gândit că ne vom dori un copil și nici nu pot să spun că am făcut-o conștient. S-a întâmplat și am fost deopotrivă fericiți, surprinși, dar și șocați, înfricoșați. Ce urma, să dăm naștere unui om pe care să-l infectăm voit, aveam acest drept?

Apoi am mers la medicul nostru, am citit mult, și am decis că putem risca. Lumea și medicina evoluaseră suficient cât să avem șanse mari ca viitorul nostru copil să nu capete automat boala noastră. Am luat toate măsurile necesare în timpul sarcinii și în înțelegere cu ginecologul care mă urmărea și știa de HIV, am stabilit că îmi va face cezariană la 38 de săptămâni. Asta e esențial pentru prevenire infecției fătului la naștere.

Numai că în săptămâna în care programasem cezariana medicul meu ginecolog a suferit un accident.
M-am prezentat, totuși, la spital ca să-mi facă altcineva cezariana, știind că de asta depindea viața viitorului meu copil. Medicii s-au purtat oribil și mi-au refuzat acest drept, garantat prin lege de altfel, așa că din cauza stresului provocat de accidentul medicului și de neînțelegerile de la spital am intrat în travaliu și am născut prematur și pe cale naturală. Inevitabilul s-a produs și fiul meu poartă acum, ca o marcă de neșters, aceeași boală ca și noi.

Am repetat testul ELISA de câteva ori în primul lui an de viață și din păcate tot pozitiv este. Ba chiar mi-am privat copilul de laptele matern, tocmai pentru că speram până în ultima clipă că printr-o minune el va fi scutit de acest chin. Nu a fost așa. Acum ne judecăm cu spitalul pentru că și-au bătut joc de noi refuzându-ne asistența obligatorie în astfel de cazuri. Mi-era greu să cred că în secolul 21 medicii pot fi atât de încuiați încât să refuze să trateze un pacient cu HIV, dar iată că trăim aceste vremuri. Nu pot face mai multe dezvăluiri cu privire la cazul meu și la spitalul la care s-au petrecut lucrurile, pentru că suntem încă într-un proces cu ei, dar cu siguranță că lucrurile vor ieși la iveală cât de curând.

Aș vrea, însă, să vă inspirați din povestea mea și să fiți atenți, oameni buni, unde mergeți să vă tratați, ce drepturi aveți și să vi le cereți, înainte de a fi prea tîrziu.
Familia mea a fost suficient de încercată de ghinioane – unii le pot considera așa – dar cumva, prin tărie de caracter, am reușit să trecem și peste acest ultim ghinion și să mergem mai departe. Sunt sigură că medicina mondială va avansa suficient încât copilul meu să ajungă să aibă o viață normală chiar și cu acest flagel. Deocamdată îngroșăm rândurile celor pentru care statul trebuie să plătească tratamentul cu antiretrovirale. Pentru că în sistemul medical unii nu-și fac treaba.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Comentarii (2)

POSTEAZA COMENTARIU
Afiseaza:Cele mai recente|Cronologic

  • Bella pe 17 Feb 2014, 19:24
    Nu cred in aceasta poveste....

    Dacă eşti însărcinată şi eşti seropozitivă, poţi transmite virusul copilului înainte de naştere, în timpul naşterii sau după naştere (prin alăptare la sân) si mai am niste dubii privind infestarea...

    4
    1

  • APVIO pe 17 Feb 2014, 09:45
    poveste adevarata

    Buna ziua! Mi-ar place ca sa se poata trimite prin email cuiva.Este adevarat din pacate ca,asa sint tratati in spitalele din Romania cei bolnavi de astfel de boli:cu nepasare,ignoranta.,chiar dispret,dar daca prin absurd li s-ar intimpla si lor sau familiilor lor???

    1
    1

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod