Copiii "rai" vorbesc despre cuplul tau

Exista un spatiu al fiecarui cuplu, exista un loc care se constituie intr-un "acasa" pentru oricine. Tot ceea ce este in afara acestui spatiu devine un loc afara, un loc public, un spatiu public.

Putem spune ca fiecare cuplu are o viata in acest spatiu personalizat si o viata sociala in relatie cu mediul, cu persoanele apropiate, cu rudele, etc. Fiecare din aceste spatii se structureaza dupa reguli specifice. Acestea nu sunt unele generale, la care adera intr-un fel sau altul fiecare familie, fiecare persoana. Regulile fiecarui spatiu se structureaza intr-un mod inedit, se aseaza dupa personalitatea fiecaruia si, mai ales, dupa temerile, problemele, conflictele lor interioare si ale relatiei lor.

Se poate cu usurinta considera ca fiecare are un sens intr-o directie sau alta. Unele persoane tind mai mult sa aiba o relatie intr-un spatiu interior, personal, actualizat. Altele tind sa iasa in afara, sa integreze si sa analizeze fiecare componenta a mediului social ca spatiu de exprimare a continuturilor personale. Faptul de a merge intr-o directie sau alta nu tine de o trasatura speciala a protagonistilor ci mai mult de relatia pe care o au cu mediul.

Conflictul intre directia spre spatiul interior si cel exterior devine sursa unor momente tensionate care se regaseste in multe cupluri care functioneaza impreuna. Una din persoane simte nevoia de a iesi, de a se intalni, de a se exprima sexual, emotional sau narcisic in relatie cu persoane exterioare. Altele resimt nevoia de a se izola, de a intra in spatiul interior si de a lua (sau nu) partenerul cu ele. Acest conflict este banal atunci cand el devine un continut exprimat, manifest, de analizat al ambilor, fie in cadrul unei discutii, fie in cazul unor certuri exprimate direct.

Numeroase cupluri au o problema de acest tip. Sensurile diferite de exprimare conduc la unele diferentieri in cadrul cuplului pe care le putem considera ca fiind esentiale pentru unele din ele sau circumstantiale pentru altele. El cere sa se intalneasca cu ceilalti, sa iasa, sa se manifeste, exprime, distreze, calatoreasca. Ea isi doreste o viata linistita, incarcata sexual, o viata fara ceilalti sau pur si simplu la ea apare anxietatea de a se intalni cu alte persoane sau un sentiment de inferioritate.

Totusi exista si numeroase cupluri la care aceasta separare de sensuri a devenit un mod de a fi. In cazul lor nu mai este vorba despre o trasatura ci despre un blocaj al dinamicii interioare din cuplu. Continuturile sexuale la acest tip de cuplu sunt puternice si se manifesta prin esecul intalnirii lor sexuale. Imi este dificil sa explic procesul in acest moment si in acest cadru dar observatia clinica permite evidentierea acestor aspecte cu usurinta. Putem emite ipoteza ca un om are o dinamica in relatia spatiu interior, spatiu exterior in sensul ca exista perioade in care simte nevoia de izolare, intoarcere spre matrice, spre mediul sau si momente de iesire, de intalnire, de exprimare. In momentul in care directia devine unitara si este produsa mereu de celalalt atunci se produce un fenomen de structurare a unei stari de retragere in care "usa casei" devine un fel de granita interzisa si care il tine ori afara, ori inauntru.

Parintii, starea lor si copilul

Este suficient ca doar unul din membrii familiei sa simta o asemenea stare iar toti ceilalti membri sa devina blocati intr-o stare interioara sau exterioara. Adica, luand in considerare o familie compusa din 2 parinti si un copil, oricare din ei ar simti blocajul amintit, conduce inerent la impunerea celorlalti, ca sa fie in compensatie undeva. Sa spunem ca cineva se imbolnaveste de "stari de panica". Inerent el obliga pe un alt membru al familiei sa fie in interior cand el este interior. Sa luam aceasta situatie si sa intelegem locul pe care il ocupa copilul in acest moment el este obligat sa ia o pozitie, fie in sensul de a se lasa atras in jocul persoanei bolnave, fie de a fugi. Orice alegere ar face ea, pare sa rupa dinamica interior exterior si sa-l oblige sa nu mai poata intra in cealalta stare. Inerent blocajul conduce la simptoame care au o varietate care ma impiedica sa le pot da o forma.

Sa presupunem acum ca boala nu este atat de evidenta dar ca are aceleasi functii atrage alte persoane intr-un spatiu interior sau exterior. Sa consideram ca este vorba despre o stare de depresie care nu este diagnosticata deoarece nici o manifestare nu conduce la aceasta iar persoana resimtind pierderea, se retrage in acelasi spatiu interior. Lucrurile merg ca si pana atunci in cadrul gospodariei, adica bine. Nicio schimbare suficient de evidenta nu se produce, insa apare o mica presiune asupra partenerului care este obligat fie sa insoteasca depresivul in periplul sau, fie sa incerce sa fuga.

Daca fuge apare vinovatia, daca insoteste, apare o stare de tensiune, o stare similara, o stare de saturatie, furie, etc. si indiferent de forma va deveni un simptom. Starea poate sa nu fie nici in cazul partenerului vizibila el are suficiente lucruri de facut: trebuie sa aiba grija de bolnav, sa asigure familia, veniturile - si, ca urmare, simptomul este dus pe picioare si nu este trait decat ca suferinta. Apare din cand in cand dar nu este ceva care sa merite atentia intrucat nu afecteaza starea generala de bine.

Cuplul pare sa functioneze. Cu toate acestea starea respectiva nu lasa indiferent copilul. Parintii sai sunt foarte ocupati cu simptomele lor, pe care le ingrijesc intr-un mod inconstient. In contact cu suferinta parintilor, copilul va reactiona. Dar el o va face intr-un mod vizibil. El este educat prin incapacitatea parintilor de a se autogestiona.

Spre deosebire de parinti, copilul nu are niciun motiv pentru care sa nu reactioneze la suferinta. Si atunci in cuplu, desi exista un motiv de suferinta, doar copilul va fi cel care striga. Parintii vor intra in panica si isi vor aduna suferinta lor pentru a se ingrijora, preocupa de simptomul copilului. Vor spune ca al lor copil este bolnav, sufera sau este incapabil ori este cumva negativ. Copilul joaca aici un rol bine definit el devine un copil care isi sacrifica "starea de bine" pentru a avea grija de parinti si a le aduce in prim plan suferinta lor. Dar pot parintii sa se prinda?