La pas prin Shatila

La o ora la care traficul este infernal in Beirut, am pornit si eu spre Mar Elias, cea mai mica tabara palestiniana de pe teritoriul libanez. Oficial, numarul nu depaseste 1.000 de locuitori. Neoficial, numarul este mai mare, pentru ca sunt muncitori din Siria, sudanezi si altii care prefera sa locuiasca cu chirie in tabara, si nu in oras. Oricum, am fost surprinsa sa vad intr-un loc mic, inghesuit, atat de multa lume.

Mai tarziu, am vizitat si Shatila, o alta tabara de refugiati palestinieni din Beirut.

Lasand la o parte argumentarea politica si privind dintr-un punct de vedere strict social, conditiile in care traiesc oamenii acolo sunt deplorabile. Din punctul meu de vedere, vina principala nu apartine statului libanez - si aici cei care cunosc imprejurarile in care Yaser Arafat a ajuns in Beirut si incercarea de preluare a tarii, imi vor da dreptate -, dar, cu toate acestea, din punct de vedere umanitar, si statul gazda poarta o responsabilitate.

Cu cativa ani in urma, in Mieh-Mieh, o tabara cu o populatie in jur de 12.000 de locuitori, de langa Saida, am intalnit un medic palestinian care vorbea limba romana cu accent moldovenesc, pentru ca studiase medicina la Iasi. A fost o surpriza placuta sa pot conversa in limba romana si de la el am aflat ca sunt palestinieni casatoriti cu romance, care traiesc in tabere, dar si in afara lor.

Plimbandu-ma prin tabara, m-am intalnit cu o gramada de pici, care incercau sa se joace pe strazile stramte, iar o fetita, cu un puternic accent american, a inceput sa strige "Domnisoara, domnisoara". M-am oprit si a alergat intr-un suflet sa ma intrebe cum ma cheama. I-am spus numele meu si mi-a spus, cu multa eleganta, ca pe ea o cheama Rania.

Sentimentul apasator de claustrofobie pe care l-am avut trecand pe straduta aceea stramta, de fapt, mai bine zis, un coridor, a disparut de indata ce am inceput sa discut cu Rania. S-a oferit sa ma insoteasca pentru cateva minute, inainte de a se intoarce la prietenii ei si la jocul cu mingea.

In tabara, ca intr-un orasel, vezi oameni si oameni. De la adolescenti teribilisti pe scuterele care faceau un zgomot asurzitor, la vanzatorii ambulanti de fructe si legume, la batranii si femeile care mai zabovesc la o vorba pe strada,  si la copiii care alergau in toate partile...

Dupa cateva ore, pe cand ma pregateam sa plec din tabara, o doamna cu o fetita de mana astepta langa masina. Fetita era Rania, iar doamna era mama ei. Rania a venit sa isi ia ramas bun, iar doamna mi-a oferit doua bucati de Kneffeh cu branza. Una peste alta, vizita a fost nu numai interesanta, ci si placuta.