Odă târzie sărăciei

Îmi place să scriu despre mine, despre copii, despre părinți și despre de-ale vieții, în general. Și, de obicei, scriu și despre ce nu-mi place.
Îmi place să scriu despre mine, despre copii, despre părinți și despre de-ale vieții, în general. Și, de obicei, scriu și despre ce nu-mi place.
12 Februarie 2021
Am auzit de salamul de Sibiu de când mă știu și mă știu de pe vremea comunismului.
”Salamul de Sibiu” era în viața noastră tot cam cum erau și covoarele de Cisnădie, perdelele de Pașcani sau mobila de Drobeta - adică mai mult la nivel de concept (nu aveam, dar știam de el).

Am mâncat salam de Sibiu abia în clasa a noua și nici măcar nu mi-am dat seama!


Nici nu aveam cum! Nu văzusem niciodată, de fapt, salam de Sibiu. În clasa a noua, am dat școala din sat pe liceul de la oraș și atunci a început și viața de internat. Trecuse deja aproape un deceniu de la Revoluție. Am primit cazare în internatul din curtea liceului, cu încă trei fete în cameră - două de vârsta mea și una cu un an mai mare. Cea care era mai mare ne depășea cu mult din mai multe puncte de vedere: era îmbrăcată ”la modă”, mie mi se părea că e și foarte frumoasă și avea și foarte mulți bani. Așa se face că părinții ei veneau mereu (și des) încărcați cu tot felul de bunătăți.
 
Ea nu putea rezista fără salam - un salam tare, învelit cu un praf alb ca un mucegai, care se tăia foarte greu și avea bobite de grăsime prin el, iar carnea avea o culoare foarte închisă, nu e era roz frumos ca parizerul. Nu mă prea omoram cu el, dar cum mâncarea de la cantină era nu doar puțină, ci și cam neinspirată, de obicei, noi mâncam orice. Deci era bun și salamul ăla (unde l-or fi găsit oamenii ăia, că eu salam ca ăla nu văzusem până la ei?).

Când a venit și mama în vizită, pe noi ne-a găsit tot la masă.
N-a stat mult, ne-a mai adus prăjituri, șnițele, gemuri și compoturi. La plecare, a trecut și pe la pedagoga care ne supraveghea. I-a spus că noi suntem liniștite, nu-i facem probleme: ”Astea doar mănâncă! Ele sunt tot timpul cu masa pusă și cu calupul de salam de Sibiu!”.

Și atunci am aflat ce e cu salamul ăla pe care nu îl mai văzusem niciodată!


La noi în casă, mezeluri se cumpărau extrem, extrem de rar. Nu apăruse pe atunci moda homemade, bio, alimentație curată, eram doar săraci și nu aveam de ales decât să mâncăm sănătos, se pare. Mezeluri prindeam pe la nunți și nici acolo mereu. Numai la nunțile de bogați era salam de vară la aperitiv. În rest, aperitivul ”clasic” era compus din cele ale porcului, chiar dacă nu era Crăciun - caltaboș, tobă, lebăr, slănină - completat cu brânză telemea și ceva legume de sezon. Și apoi, mai prindea mama parizer pe la alimentară, și îl mâncam prăjit sub formă de pălărioare.

V-am povestit despre mezelurile copilăriei mele (mai mult a lipsei lor) pentru că, de curând, a făcut vâlvă povestea mezelurilor de pe timpul lui Ceaușescu.

Inginera chimistă Mariana Vasile, angajată la o sucursala din Ploiești a Inspectoratului General de Stat pentru Controlul Calității Mărfurilor, a descoperit, în decembrie a anului 1984 cât de nocive erau. A fost o poveste mușamalizată, la care toată lumea a închis ochii (chiar și la propriu - pentru că multe boli incurabile s-au tras de acolo, otrava și-a făcut treaba încet și cancerul nu te anunță de la ce se pornește).
Povestea a fost spusă în social media de Mihai Demetriade, consilier superior la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Vă las mai jos, postarea integrală (aici și postarea).

”Suntem la începutul lunii decembrie 1984.
La o sucursală din Ploiești a Inspectoratului General de Stat pentru Controlul Calității Mărfurilor, o ingineră chimistă tocmai făcea o descoperire dintre cele mai grave.
Vasile Marilena, căci despre ea este vorba, a avut curiozitatea să verifice ce conțineau 49 de probe luate din preparatele din carne care se comercializau în București și Ploiești (salamuri, mezeluri, parizer etc.).
Descoperirea a fost atât de gravă încât, peste câteva zile de numele ei aveau să afle de la Emil Macri (șeful Direcției a II-a a DSS), Iulian Vlad (adjunctul ministrului de Interne), până la Postelnicu și Ceaușescu.
Pentru a reduce importurile de adjuvanți alimentari, pe fondul politicii generale de reducere a cheltuielilor valutare, oficialii români au luat decizia în 1982 ca în fabricarea mezelurilor să folosească un adeziv „alimentar” produs de Combinatul de Îngrășăminte Chimice Valea Călugărească. Era vorba de fosfoliant.
Îngrozită de ce tocmai descoperise, Vasile Marilena a trimis probele la Institutul de Igienă și Sănătate Publică din București, la laboratorul I.G.S. și LAREX și la laboratorul de analize a produselor de origine animală – OBOR. Rezultatele au venit să confirme primele informații.
Conținutul de fluor era de 112-289 mg/kg față de 30 mg/kg admis, de la peste trei la aproape zece ori mai mult, generând, astfel „efecte toxice cumulative”.
Conținutul de elemente radioactive depășea cu mult limitele normelor sanitare astfel: Uraniu-238 față de 0,1 pCi/g admis, probele conțineau 3-7,3 pCi/g (mai exact de la 30 de ori la 73 de ori mai mult!].
Radiu-226 față de 0,002 pCi/g admis, în probe se putea găsi 0,05-0,12 pCi/g [de la 25 la 60 de ori mai mult!].
Toate astea produceau „efecte cancerigene și teratogene (malformații congenitale)”.
În plus, conținutul de plumb era de 1,14-1,52 mg/kg față de 1,0 mg/kg admis.
Conținutul de arsen al probelor fusese de 0,89-0,96 mg/kg față de 0,15 mg/kg admis [adică de șase ori mai mult!].
Conținutul de nitriți, de asemenea, depășea limitele admise.
Fosfoliantul se folosea în preparatele de carne în R.S.R. din 1982, fără ca produsul să fi fost vreodată omologat ca unul destinat utilizării în producția alimentară. Deși știa cât este de toxic, ministerul Sănătății avizase folosirea lui pentru 1 an, termenul fiind ulterior prelungit, la insistențele ministerului Agriculturii, sub presiunile sistemice ale partidului.
Din cauza radioactivității foarte mari, leziunile provocate de fosfoliant erau ireversibile. De la cele cancerigene și teratogene, amintite mai sus, la leziuni asupra celulelor tubilor renali și nefrite (inflamarea rinichilor). Pentru copii și femeile gravide efectele erau extrem de grave.
Inspectoratul General de Stat pentru Controlul Calității Produselor și Serviciilor, deși știa cât este de toxic, nu interzisese folosirea lui. Instituțiile de control, în frunte cu ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare au lăsat, cu bună știință, lucrurile nemodificate. Presiunile politicilor partidului, de la economia de valută la reducerea importurilor, au lăsat urme criminale.
Afacerea a fost integral mușamalizată.
Nu au existat răspunderi și vinovați. Nimeni nu a aflat despre asta în presă. Adevărul, transformat în folclor urban, a fost septizat prin umor și nepăsare. Urmele totalitare se văd însă în statisticile incidenței cancerului, o boală care a explodat în ultimul deceniu comunist.”

Am trimis toată povestea de mai sus, sub formă de mesaj, mamei mele (tata a murit de cancer, între timp, și nu cred a fost de la mezeluri - numai să fi mâncat pe ascuns). Mama a citit mesajul, dar nu prea a băgat în seamă subiectul până aseară, când am întrebat-o eu. Îmi va rămâne memorabil răspunsul ei:

- Stai, dragă, liniștită că nu te-am otrăvit! Crezi că aveam bani de dat pe mezeluri? Ai avut noroc... zi ”mersi” că te-a salvat sărăcia!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod