Ema Chișcari, soția preotului care a murit sub roțile unei mașini, vorbește despre viața ei, la 6 ani de când a rămas singură

Îmi place să scriu despre mine, despre copii, despre părinți și despre de-ale vieții, în general. Și, de obicei, scriu și despre ce nu-mi place.
Îmi place să scriu despre mine, despre copii, despre părinți și despre de-ale vieții, în general. Și, de obicei, scriu și despre ce nu-mi place.
11 Noiembrie 2020
În 2014, la finalul lunii octombrie, un subiect care a atras atenția presei a fost moartea preotului Ilie Chișcari, de la Parohia Dudu II din Chiajna, într-un teribil accident.
Pe 19 octombrie 2014, preotul Ilie Chișcari a plecat pe jos de acasă spre biserică, pentru a susține slujba de duminică. A murit pe loc, după ce fost lovit din plin, pe trotuar, de o mașină la volanul căreia se afla o tânără care nu avea permis de conducere și consumase băuturi alcoolice. 
 
Își lăsase acasă fetița și soția (însărcinată cu al doilea copil). La șase ani de la moartea lui, Ema ne povestește ce a urmat după tragedia în care și-a pierdut soțul.
 
 

O să te rog să ne întoarcem un pic cu gândul în 19 octombrie 2014. Cum a fost ziua aceea? Cum ai aflat că a murit Ilie?



Ema Chișcari: Era duminică dimineață. M-am trezit ca în fiecare zi în care era sărbătoare, mai devreme, pentru a merge la biserică. Ilie plecase deja. Eram în bucătărie, încălzeam laptele pentru Irina (atunci avea 1 an și 2 luni) care încă dormea. La un moment dat, la ușă a bătut cineva. Am deschis. Erau trei persoane (două doamne și un domn), oameni de la biserică. M-am dat trei pași înapoi și au intrat. Erau cu toții cu ochii roșii de plâns. Nu mai rețin cuvintele lor, știu doar că am auzit ”părintele a murit”.
 
Nu înțelegeam cuvintele... Știu doar că am țipat din tot plămânul. Irina s-a trezit și a început să plângă. O doamnă s-a dus, a luat-o în brațe și a rămas cu ea până când a venit sora mea. Nu prea știam ce fac, nu-mi aduc aminte când am sunat-o pe sora mea și ce i-am zis.
Sunt foarte, foarte multe lucruri pe care le-am uitat. Cred că este un mecanism bun al organismului meu și al oricărui organism. Se zice că uitarea e cel mai bun dar de la Dumnezeu...

”M-am îmbrăcat și am fugit spre biserică”
 
Pe drum, mi-a zis zis cealaltă doamna că o mașină l-a lovit în drum spre biserică. Era ora 9.30 iar el nu mai era de la 7.20. Timp de aproape două ore, toți oamenii ăia care s-au aflat acolo lângă el de la început s-au învârtit și codit care și cum să vină să mă anunțe.
 
Când am ajuns acolo, ca să mă protejeze, mi-au zis că l-au luat deja și l-au dus la Spitalul Universitar. O ambulanță a venit și m-a luat și pe mine. M-au dus la Spitalul Universitar (ca o ironie a sorții, asistenta de pe ambulanță avea numele de familie Văduva). Aș putea spune că viața are un foarte ciudat simț al umorului. Când am ajuns acolo mi s-a zis că nu este nimeni cu numele lui pe liste. De fapt, totul fusese doar o modalitate de a mă scoate pe mine din zona accidentului, ca să nu sufăr vreun șoc în momentul în care avea să vină IML-ul să îl ridice. Eu eram însărcinată în șapte săptămâni cu cel de-al doilea copil.

De la spital, a venit apoi o verișoară să mă ia. M-a adus înapoi la biserică, unde toată lumea care venise la slujbă era afară, în curtea bisericii, și plângea. Nu prea reușeam să înțeleg ce se întâmplă. Aveam senzația că sunt într-un vis.
Eram ca sub anestezie și totul se întâmpla, cumva, în reluare. Am vorbit cu părinții mei, cu mama soacră și le-am zis să vină. Acasă, știu că a început să vină multă lume să fie alături de mine. Am senzația că intrasem într-un fel de altă dimensiune pentru că mă uitam la toți oamenii ăia și nu înțelegeam ce caută toți la mine în cameră și ce îmi tot spun. Zici că eram sedată.


Ce a urmat după?


Ema Chișcari: Accidentul s-a întâmplat duminică. Luni a fost depus în biserica în care a slujit timp de doar șase luni. Marți a rămas toată ziua în biserică, iar oamenii au putut veni să se roage și să își ia rămas bun. Seara, Patriarhul Daniel a oficiat sluba de priveghere, iar la final a ținut o cuvântare prin care și-a exprimat regretele față de pierderea unui bun teolog și prieten. 
Miercuri, la prima oră, a fost plecarea spre Suceava. Joi a avut loc înmormântarea. Ciudat e că nu știu multe lucruri care s-au întâmplat în zilele acelea. Știu doar că îmi repetam că trebuie să fiu cât pot de calmă și de puternică să nu pierd sarcina. Toată energia mi-o luam de la Irina. Vorbeam ca teleghidată, ba chiar știu că încurajam oamenii de lângă mine să fie puternici. Parcă nu mi se întâmplase mie și simțeam că am datoria să le fiu sprijin oamenilor din jur.



De multe ori, oamenii care privesc din exterior și încearcă să înțeleagă cum e să treci prin asta, ajung la concluzia că nu ar putea să ducă așa ceva. Tu ai dus...
De unde crezi că ai avut atâta putere?



Ema Chișcari: În 2010, un verișor de-ai lui Ilie, care era tot preot, tot de aceeași vârstă ca și Ilie, a murit într-un accident de mașină în ziua de Crăciun. În urmă, au rămas soția și doi copii. Știu că mă gândeam mereu că nu aș fi făcut față dacă aș fi fost în situația ei. Nu știam ce aș fi putut să îi zic. Parcă i-aș fi evitat și privirea. Abia acum înțeleg că tot ce trebuie să faci în momentele astea pentru cineva care a suferit o astfel de pierdere este doar ”să fii”. Au fost oameni care au știut să facă acest lucru în cazul meu. Au fost oameni care au devenit ”mâna mea dreaptă” – cum îmi place mie să le zic.
 
Acelea au fost momentele care au definit multe relații ulterioare. Unii oameni au apărut în viața mea și au rămas definitiv, alții au venit și au pleacat, iar alții au dispărut ca și cum nici n-ar fi existat vreodată în viața mea. Fiecare reacționează cum poate și cum știe că îi e cel mai bine.

Știu că atunci când s-au mai liniștit puțin oamenii din jur și am rămas eu cu mine și gândurile mele, am realizat că, de fapt, în toată perioada asta am fost ”condusă” doar de o forță superioară mie. Toate cele prin care am trecut au fost sub o susținere clară pe care am simțit-o de dincolo de lumea asta. Nu am nici cel mai mic dubiu că toată forța și energia (și de atunci și cea pentru anii care au urmat) au venit de la Dumnezeu.
De multe ori, realizez că singură, ca om, nu făceam față. Au trecut deja șase ani și mi-am crescut cele două fete singură în proporție de peste 80%. Am vrut asta! Am vrut să rămân ”eu cu familia mea” – chiar dacă ea însemna un membru important în minus. Mi-am dorit să fiu cea mai puternică pentru fetele mele și să le cresc în ”liniștea” casei lor. Liniște e impropriu zis, pentru că într-o casă cu doi copii mici (diferența dintre fete e de doar 1 an și 9 luni) e haos mereu. Dar e haosul nostru și ne place.


Cum era Ilie?



Ema Chișcari: Ilie! Mi-ar trebui cărți întregi să îl pot descrie așa cum era! El nu era din lumea asta. Era cumva ”deasupra”, în cel mai frumos mod posibil. Cumva, am senzația, privind acum în urmă, că ”sclipea”. Era de o bunătate și o blândețe de care nu mulți oameni din ziua de azi sunt capabili. O putere inimaginabilă de înțelegere a lumii și a sufletelor. De fapt, mereu am zis că Ilie era un om care atinge suflete! Nu aveai cum să nu îl îndrăgeșți. Îi plăceau oamenii și îi plăcea să socializeze. Avea un cuvânt bun pentru fiecare, fiind în același timp foarte actual în idei și societate. (Citește continuarea în pagina 2...)
 
 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod