Bunicile noastre care s-au descurcat...

Îmi place să scriu despre mine, despre copii, despre părinți și despre de-ale vieții, în general. Și, de obicei, scriu și despre ce nu-mi place.
Îmi place să scriu despre mine, despre copii, despre părinți și despre de-ale vieții, în general. Și, de obicei, scriu și despre ce nu-mi place.
23 Martie 2020
Am mai spus asta, o mai spun și aici: zilele acestea m-am gândit foarte mult la bunica mea din partea mamei - la mamaie, așa cum îi ziceam eu.
Mi-au revenit în minte toate poveștile pe care mi le spunea când eram copil. Cele mai multe erau despre mâncare. Am fost un copil ”ligăvos”, cum zicea ea. Eram slabă și făceam mofturi la mâncare, iar ea nu putea concepe asta. Nu putea să înțeleagă cum poți să stai cu mâncarea ”dinainte” și să nu poftești. Tot așa, mamaia nu înțelegea nici cum poți avea mâncăruri care să nu-ți placă.
 

Pe de altă parte, copilul mofturos din mine nu înțelegea cum poți mânca orice.

 
Luam lista mea cu alimente pe care nu le iubeam și o inventariam cu ea. O întrebam, pe rând, despre fiecare, dacă le poate mânca și cum. Intra în jocul meu până când, cel mai probabil, ceda nervos și începea să-mi spună că ea mânca și răbdări când era mică. Îmi povestea că nu avea timp să facă nazuri: erau nouă frați la masă și cine nu se mișca rapid nu prindea mâncare suficientă. 
Ce voiam să vă spun e că am ascultat mereu toate poveștile ei ca și când m-aș fi uitat la un film SF. Nu am crezut că voi ajunge să trăiesc și eu vremuri grele pe mandatul meu. De câteva zile, o aud și parcă o și văd ca și când ar fi lângă mine, cum oftează adânc, ridică ochii spre Dumnezeu, trage aer în piept, ridică din umeri și zice cu vocea stinsă: ”Am dus-o rău, maică...
vai dă sufletu` nostru!”
Am început să mă gândesc la ea când a început criza hârtiei igienice, apoi și când a început cea a drojdiei.
 

Dacă ar mai fi trăit, mamaia s-ar fi uitat la noi fără cuvinte și n-ar fi înțeles drama noastră.


Mamaia nu a avut hârtie igienică.

 
Să nu credeți că se folosea ziar pe vremea aia, că ziarele nu se găseau așa, pe toate drumurile, să se șteargă toată lumea pe unde are nevoie. Se folosea orice hârtie, dar cu o singură condiție: să fie, să existe. Când nu exista, o să vi se pară și vouă ireal, dar să știți că se foloseau cocenii. După ce curățau boabele de porumb, coceanul era folosit la asta și abia după asta era folosit la foc.
 
Când au apărut tampoanele și a început mama să-mi cumpere mie, mamaia m-a tras de mână și mi-a zis: ”Ia arată-mi, ghia, și mie unu` d-asta, că mor și io și n-am văzut!”. I l-am arătat, l-am desfăcut și i-am arătat și cum se montează. I s-a părut ingenios. Mi-am dat seama de asta din replica ei: ”Ia uite ce-au mai scos! Nici nu te gândeai la așa ceva...” Adevărul e că ea nu se gândea, la fel cum nici eu până atunci nu mă gândisem la ea.
Atunci a fost prima dată când i-am pus întrebări despre asta.
 
În alt context, mi-ar fi fost greu să intru în detalii, dar vremurile pe care le traversăm mă fac să am curaj să vă povestesc, în linii mari, că nu aveau tampoane. Foloseau cârpe și le foloseau atunci când le aveau. Nu am să vorbesc despre apă curentă, că aia nu era și, oricum, exista mitul ”nu e bine” - nu se spălau în acele zile pentru că știau că nu e bine să te speli. Să vă mai povestesc și că se duceau la muncile câmpului și, vara, le bâzâiau muștele? Nu vă mai spun. Aceasta este punctul în care îngheț și eu...
 

Mamaia nu a avut nici drojdie.

 
Îmi amintesc că păstra drojdia cu sfințenie. Cumpăra un pachet mare de drojdie proaspătă, o porționa și o punea la congelator. Mă rog, asta se întâmpla cam când eu începusem să fiu capabilă să-mi fac singură gogoși. Prețuia drojdia, săraca de ea, dar primele mele amintiri cu ea făcând pâine nu au nimic în comun cu drojdia. Pâinea ei, înainte ca drojdia să fie regină, avea la bază altceva. Făcea turte din maia. Amesteca maiaua cu mălai ca să o îngroașe și făcea niște turte ca niște chiftele, pe care le usca. Înmuia câte două în apă călduță pentru o pâine în țest, mare cât roata de căruță.
 

Mamaia n-a avut nici scutece.

 
După ce l-am născut pe băiatul meu, prima deplasare la țară a fost când el avea numai câteva săptămâni.
Mamaia m-a tot urmărit cu atenție. După prima seară în care i-am făcut copilului baie în cădița cu forme anatomice, i-am dat cu cremă de gălbenele la fund, i-am pus scutecul, l-am îmbrăcat și l-am alăptat, mamaia a tras concluzia că e ușor să crești copii acum. ”Pă vremea noastră, maică, era greu...” Am în minte poveștile ei că parcă o văd lângă mine povestind: ”N-aveam haine ca acu`, maică, că nu ne trebuia! Păi ce? Crezi că să cumpărau ca acu`? Nu! Făceai tu! Da` nu făceai dacă era copilu` mic. Îl țâneai acolo, pă o pernă, în vrun crac dă izmană, până îl vedeai că începe să prindă putere! Mai și mureau... Stăteai să-l vezi scăpat!”
 
Puneau tot cârpe, puneau folie de plastic pe pat și cam asta era tot. ”Nici nu le spălam mereu. Dă pișat, iarna, le uscam pă sobă, că iarna era greu cu spălatu`. Și dacă era altceva, să usca și râcâiai acolo!” Eritem fesier? Aia era ”opăreală” și se trata cu ulei de floarea soarelui fiert și răcit.
 

Mamaia n-a avut nici paste, nici conserve, nici șervețele umede, nici detergent de vase, nici săpun antibacterian...
Și s-a descurcat!

 
Mereu, când mă arătam șocată de povești, ea parcă încerca să îndulcească greul pe care-l trăise și-mi zicea ”Da` ne-am dăscurcat! A fost greu, da` noi ne-am dăscurcat!”. 
Mamaia n-a avut multe din ce avem noi acum, iar eu mă gândesc acum din ce în ce mai mult la asta. Dacă ar mai trăi, aș pune-o să-mi povestească din nou și aș asculta-o cu atenție, nu cum am ascultat-o eu, ca și când mi-ar fi vorbit dintr-o realitate imposibilă. Mi-o amintesc cum se închina și ne zicea: ”Mă închin la Dumnezău, maică, și mă rog ca voi s-o duceți bine, că rău am dus-o noi destul!”. Gândul care mă face să-i tolerez mai ușor moartea în aceste zile în care tot discut cu mama să nu-i facem parastasul de un an, peste două săptămâni, când ar trebui, este că a plecat înainte să vadă că a fost în zadar chinul ei. Rău a dus-o ea destul și rău începem să o ducem și noi acum... Poate sună cinic, dar eu bucur că nu a apucat să vadă că și noi începem să o ducem rău.
 

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod